Contul Secret al lui Radu: Povestea Unei Familii Românești la Răscruce

— Radu, ce e asta? am întrebat cu voce tremurândă, ținând în mână extrasul de cont pe care îl găsisem întâmplător printre hârtiile din sertarul biroului. Era trecut de ora opt seara, copiii se uitau la desene în sufragerie, iar eu simțeam cum lumea mea se clatină sub greutatea unui simplu petic de hârtie.

Radu s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum nu ar fi înțeles întrebarea. — Ce vrei să spui?

— Contul ăsta. La altă bancă. Pe numele tău. De ce nu mi-ai spus niciodată?

A tăcut. O tăcere apăsătoare, care a umplut camera cu o răceală pe care nu o mai simțisem niciodată între noi. În acea clipă, am știut că ceva s-a rupt. Nu era vorba doar despre bani, ci despre tot ce construisem împreună în cei cincisprezece ani de căsnicie.

Am crescut într-o familie unde banii erau mereu puțini, dar sinceritatea era la mare preț. Când l-am cunoscut pe Radu, m-a cucerit tocmai prin deschiderea lui, prin faptul că nu părea să aibă nimic de ascuns. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic din Brașov, am crescut doi copii frumoși și am crezut că suntem o echipă. Dar acum, privind extrasul acela de cont cu un sold la care nici nu visam, mă simțeam ca o străină în propria mea viață.

— Elena, nu e ce crezi tu… a început el, dar vocea îi era stinsă.

— Atunci explică-mi! De ce ai pus bani deoparte fără să-mi spui? Pentru ce? Pentru cine?

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. — Am vrut doar să avem o plasă de siguranță. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla…

— O plasă de siguranță? Pentru cine? Pentru tine? Pentru noi? Sau pentru altcineva?

M-am surprins ridicând tonul, iar copiii au venit curioși la ușă. I-am trimis înapoi la desene cu o voce fals calmă, dar inima îmi bătea nebunește.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și priviri aruncate pe furiș. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca mamă. Cum puteam să le mai vorbesc copiilor despre încredere și sinceritate când eu însămi nu mai știam dacă pot avea încredere în omul cu care împărțisem totul?

Mama mea, Viorica, a venit într-o după-amiază să stea cu copiii. A văzut imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat, mamă? Te-ai certat cu Radu?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece, dar la final mi-a spus:

— Fata mea, banii vin și pleacă. Dar dacă nu mai e încredere… greu se mai repară ceva.

Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute împreună: serile când Radu lucra peste program ca să putem plăti ratele la apartament, zilele când eu renunțam la mici bucurii ca să le cumpăr copiilor ce aveau nevoie. Și totuși, el găsise timp și motivație să ascundă bani de mine.

A doua zi dimineață, l-am confruntat din nou.

— Radu, dacă nu-mi spui adevărul acum, nu știu dacă mai putem merge înainte.

A stat mult timp pe gânduri înainte să vorbească.

— Elena… Am început să pun bani deoparte după ce am văzut cum au rămas fără nimic colegii mei când fabrica s-a închis peste noapte. Mi-a fost frică. Am vrut să fiu sigur că dacă ni se întâmplă ceva, avem cu ce începe de la zero. Dar mi-a fost rușine să-ți spun… Am simțit că te trădez.

— Dar tocmai faptul că ai ascuns asta m-a făcut să mă simt trădată! De ce n-ai avut încredere în mine?

— Pentru că tu mereu ai fost cea puternică dintre noi. N-am vrut să te îngrijorez…

Am simțit cum furia se amestecă cu mila și neputința. Era adevărul lui, dar nu era suficient pentru a șterge rana.

În zilele următoare am încercat să ne apropiem din nou, dar fiecare gest era încărcat de suspiciune. Orice discuție despre bani devenea un câmp minat. Copiii simțeau tensiunea și începeau să ne întrebe dacă ne vom despărți.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe cei mici, am stat amândoi pe balcon privind luminile orașului.

— Crezi că putem trece peste asta? l-am întrebat încet.

Radu m-a luat de mână.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm. Pentru noi. Pentru copii.

Au trecut luni de atunci și încă lucrăm la relația noastră. Am început să mergem la consiliere de cuplu și să vorbim mai deschis despre temerile noastre. Dar rana încă doare uneori.

Mă întreb adesea: oare dragostea chiar poate vindeca totul? Sau unele răni rămân mereu acolo, ca niște cicatrici pe suflet?