Când Dragostea Nu Ajunge: Povestea Unei Familii Frânte

— Nu o vreau în casa asta, mamă! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu mirosul de supă de pui și cu tensiunea din aer.

Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el. Ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai tatălui său, ardeau de furie. Pe Irina o auzeam în camera de alături, plângând încet, încercând să nu deranjeze. De când a intrat în familia noastră, nimic nu mai era la fel. Mama mea, sora mea, chiar și vecina de la trei, toți aveau ceva de spus despre ea. „Nu e de-a noastră”, „Are aerul ăla de oraș”, „Nu știe să facă sarmale” — fiecare zi era o nouă judecată.

M-am așezat pe scaunul vechi de lângă masă și am lăsat capul în mâini. Îmi simțeam inima ca pe o bucată de pâine uscată, sfărâmată între două pietre. Radu era fiul meu, lumina ochilor mei. Dar Irina… Irina era soția lui, femeia pe care o alesese să o iubească. Și eu? Eu eram prinsă la mijloc, ca o frunză între două vânturi.

— Radu, te rog… — am încercat să-i vorbesc blând, dar vocea mi-a tremurat. — E soția ta. Trebuie să găsim o cale…

— Nu vreau să mai aud! Dacă nu pleacă ea, plec eu! — a trântit ușa și a ieșit pe hol.

Am rămas singură cu gândurile mele. M-am ridicat încet și am mers spre camera unde Irina plângea. Am bătut ușor la ușă.

— Pot să intru?

Ea s-a șters la ochi și a dat din cap. M-am așezat lângă ea pe pat.

— Irina, știu că nu ți-e ușor… Dar nici pentru noi nu e simplu. Familia noastră e… altfel. Poate nu suntem obișnuiți cu cineva ca tine.

Ea m-a privit cu ochii roșii:

— Ce am făcut greșit? Am încercat să vă câștig încrederea… Am gătit, am ajutat la curățenie, am mers cu dumneavoastră la biserică… Dar mereu simt că nu sunt destul.

Am simțit un nod în gât. Poate că nici eu nu făcusem destul. Poate că mă lăsasem influențată de vorbele mamei mele:

— Fetele astea tinere nu mai știu ce-i respectul! — spunea ea mereu.

Sau de privirile tăioase ale surorii mele, Mariana:

— Să vezi tu când o să-ți ia băiatul și o să-l ducă departe!

Adevărul era că mă temeam. Mă temeam că-l voi pierde pe Radu. Că Irina îl va schimba. Că familia noastră nu va mai fi la fel.

În acea seară, la cină, atmosfera era apăsătoare. Tata tăcea, mesteca încet și se uita pe furiș la Irina. Mama bombănea ceva despre „vremurile bune”. Mariana își verifica telefonul sub masă.

— S-a răcit mâncarea — a spus Irina timid.

— Las-o așa! — a răspuns mama tăios.

Radu s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Dacă nu puteți să o acceptați pe Irina, plecăm amândoi!

A urmat un scandal cum n-am mai văzut niciodată în casa noastră. Strigăte, reproșuri, lacrimi. Tata a încercat să-l liniștească pe Radu:

— Băiete, nu te grăbi! Ești sânge din sângele nostru!

Dar Radu era hotărât. În acea noapte și-au făcut bagajele și au plecat la oraș.

Casa a rămas goală și rece. Mama plângea în fiecare seară:

— De ce ne-a făcut asta? De ce ne-a părăsit?

Eu nu aveam răspunsuri. Îmi simțeam sufletul rupt în două: între dorința de a-mi vedea fiul fericit și neputința de a-mi împăca familia.

Au trecut luni fără să primim vești. La Crăciun am primit un mesaj scurt: „Suntem bine.” Atât.

Într-o zi de primăvară, când pomii erau plini de flori albe, am primit un telefon:

— Mamă… — vocea lui Radu era stinsă. — Putem veni acasă?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Veniți, dragii mei… Veniți acasă!

Au venit cu un copil mic în brațe — nepoțica mea, Ana-Maria. Când am văzut-o, am simțit cum toate zidurile din sufletul meu se prăbușesc. Am luat-o în brațe și am plâns.

Mama a privit-o lung și apoi a oftat:

— Poate că am greșit…

Mariana s-a apropiat timid:

— E frumoasă… Seamănă cu tine, Radu.

Irina m-a privit cu teamă:

— Credeți că putem începe din nou?

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Dragostea nu e mereu suficientă… Dar poate iertarea e ceea ce ne lipsea.

Acum mă întreb: câte familii se destramă din cauza orgoliilor și prejudecăților? Oare cât de mult contează să ai dreptate dacă pierzi tot ce iubești?