Tăcerea meselor de duminică: când familia se destramă la masă

— Zofia, te rog… nu mai veni duminica viitoare. Am nevoie să fie doar familia noastră.
Cuvintele Anei, noră-mea, au căzut ca o lovitură de ciocan pe masa din bucătăria lor, încă mirosind a ciorbă de perișoare și cozonac proaspăt. Am rămas cu lingura în aer, privindu-i mâinile tremurânde, cum strângeau șervetul. Radu, fiul meu, nu a ridicat ochii din farfurie. Copiii alergau prin sufragerie, fără să știe că lumea mea tocmai se prăbușea.

Nu am spus nimic atunci. Am zâmbit strâmb și am început să strâng farfuriile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar în sufletul meu era o furtună. De douăzeci de ani, duminica era ziua noastră. Îmi amintesc cum îi adunam pe toți la masă, cum râdeam, cum povesteam despre săptămâna care trecuse. Era singurul lucru care mă făcea să simt că mai am un rost după ce soțul meu, Ilie, s-a stins.

Acum, casa mea e tăcută. Miroase a mușcate și a vechi. Mă plimb printre fotografii: Radu mic, cu obrajii plini de dulceață; Ana la nuntă, cu ochii strălucind; nepoții mei, Mara și Vlad, râzând pe covorul din sufragerie. Toate astea par dintr-o altă viață.

M-am întrebat zile întregi ce-am făcut greșit. Poate am fost prea prezentă? Poate am dat sfaturi necerute? Poate Ana s-a simțit mereu judecată de privirea mea atentă? Dar eu doar voiam să ajut. Să le fie mai ușor. Să nu simtă singurătatea pe care eu o simt de când Ilie nu mai e.

Într-o seară, am sunat-o pe sora mea, Maria.
— Zofi, lasă-i să-și trăiască viața! Nu vezi că tinerii din ziua de azi nu mai țin la tradiții?
— Dar nu pot să cred că pentru ei nu contează… Era singura zi când eram toți împreună.
— Poate pentru ei e prea mult. Poate vor să fie doar ei patru. Tu ai uitat cum era când erai tânără?

N-am uitat. Dar atunci mama lui Ilie venea la noi aproape zilnic și nu mă deranja. Îmi plăcea să fim mulți la masă. Acum însă, lumea s-a schimbat.

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am sunat într-o joi dimineață.
— Mamă, Ana are dreptate… Avem nevoie de timp doar noi. Copiii cresc repede și simțim că nu-i vedem destul.
— Dar eu? Eu unde mai sunt?
A tăcut mult timp.
— Ești mama mea și te iubesc. Dar trebuie să înțelegi… Nu vreau să ne certăm.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am simțit ca un obiect vechi pus într-un colț, uitat de toți.

Duminica următoare am stat singură la masă. Am făcut ciorbă doar pentru mine și am pus două farfurii: una pentru mine, una pentru Ilie. Am vorbit cu poza lui ca o nebună:
— Uite ce-au ajuns vremurile, Ilie… Nici la masă nu mă mai vor copiii noștri.

În zilele următoare am început să observ cât de mult mă apasă liniștea casei. M-am dus la piață doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarea de la legume. Am început să merg la biserică mai des, doar ca să simt oameni în jurul meu.

Într-o zi, Mara m-a sunat pe ascuns.
— Bunico, mi-e dor de tine! De ce nu mai vii?
— Așa a vrut mama ta, draga mea…
— Dar eu vreau să vii! Să-mi faci prăjitura aia cu mere!

Am simțit un nod în gât. Copiii nu înțeleg regulile adulților. Ei iubesc simplu.

Într-o seară, Ana m-a sunat brusc:
— Zofia… știu că ți-e greu. Nu vreau să crezi că nu te iubim sau că nu contezi pentru noi. Dar simt că mă sufoc uneori… Că nu pot fi eu însămi când ești aici mereu.
— Ana, eu doar voiam să vă ajut…
— Știu… Dar poate ajutorul tău e prea mult pentru mine acum.

Am plâns după ce am închis telefonul. Am plâns pentru toate duminicile pierdute și pentru toate cuvintele nespuse.

A trecut o lună de atunci. Încerc să-mi găsesc locul în noua mea viață. M-am înscris la un club de lectură la bibliotecă și am început să fac plimbări lungi prin parc. Uneori mă întâlnesc cu alte femei ca mine — toate povestesc despre copiii lor care „nu mai au timp”.

Dar duminicile rămân cele mai grele. Atunci casa e prea mare și tăcerea prea apăsătoare.

Mă întreb adesea: unde se termină grija și unde începe sufocarea? Cum poți să fii aproape fără să fii prea mult? Și oare câți dintre noi trăim aceeași tăcere la mesele de duminică?

Poate că nu sunt singura care se întreabă: ce rămâne din familie când tradițiile dispar? Voi ce ați face în locul meu?