Promisiuni pe hârtie: Povestea unei iubiri încercate de realitate

— Irina, nu mai insista, ți-am spus: când o să avem un copil, o să mă schimb. O să trag mai tare la muncă, o să găsesc ceva mai bun. Dar acum… pentru ce?

Cuvintele lui Vlad au căzut greu peste liniștea din bucătărie. Ploua afară, iar picăturile băteau ritmic în geam, ca o bătaie de ceas care mă presa. Mă uitam la el, la felul în care își freca mâinile, la privirea aceea pierdută pe care o avea de fiecare dată când vorbeam despre bani. Mă durea să-l văd așa, dar și mai tare mă durea să știu că nu pot avea încredere în promisiunile lui.

— Vlad, nu poți să aștepți să vină un copil ca să te mobilizezi. Nu vezi că abia ne descurcăm acum? Cum să aducem un suflet pe lume când noi nu știm dacă luna viitoare plătim chiria la timp?

S-a ridicat brusc de la masă și a început să se plimbe prin cameră. — Tu nu înțelegi! Eu… eu am nevoie de ceva care să mă motiveze. Să simt că are rost. Acum… totul e la fel, zi după zi. Munca asta la depozit mă omoară încet.

— Și crezi că un copil o să-ți dea sens? Dar dacă nu poți? Dacă nu găsești altceva? Dacă rămânem tot aici, cu aceleași griji?

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. M-am dus la fereastră și am privit afară. Blocurile cenușii, mașinile ude, oamenii grăbiți sub umbrele. Viața noastră părea la fel de ternă ca peisajul acela.

Ne-am cunoscut acum doi ani, la o petrecere la Mihaela. El era sufletul serii, povestea glume după glume și toată lumea râdea cu lacrimi. M-a cucerit cu energia lui, cu promisiunile de viitor și cu visele lui mari: „O să avem casa noastră, o să călătorim, o să facem tot ce n-au făcut ai noștri!”

Un an mai târziu ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Rahova. La început era frumos: făceam planuri, găteam împreună, visam cu ochii deschiși. Dar apoi au început problemele: salariul lui Vlad abia acoperea cheltuielile, eu lucram part-time la o librărie și banii nu ajungeau niciodată.

Mama îmi spunea mereu: „Irina, dragostea trece prin stomac.” Nu voiam s-o cred. Dar acum… parcă îi aud vocea în fiecare seară când număr banii rămași până la salariu.

Într-o duminică dimineață, când încă mai speram că lucrurile se vor schimba, Vlad a venit lângă mine în pat și mi-a șoptit:

— Hai să facem un copil. Poate așa o să fie altfel.

Am simțit cum mi se strânge inima. — Vlad, nu putem face asta doar ca să-ți găsești tu motivația. Un copil nu e o soluție la problemele noastre.

— Dar tu nu vrei? Nu vrei familie?

— Ba da! Dar vreau să-i oferim ceva mai mult decât griji și lipsuri.

S-a ridicat și a plecat trântind ușa. Am rămas singură, cu gândurile mele și cu teama că poate greșesc. Poate ar trebui să riscăm? Poate chiar ar fi altfel?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. De atunci, fiecare discuție despre viitor se transforma într-o ceartă. Eu voiam stabilitate, el voia motivație. Eu voiam siguranță, el voia speranță.

Într-o zi, l-am găsit pe Vlad stând pe întuneric în sufragerie. Avea ochii roșii și fața obosită.

— Irina… cred că am nevoie de ajutor. Nu știu ce-i cu mine. Simt că mă sufoc aici.

M-am așezat lângă el și l-am luat de mână.

— Hai să mergem la consiliere. Poate ne ajută cineva din afară să vedem lucrurile altfel.

A acceptat greu, dar a venit cu mine. La prima ședință, psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă ține împreună?

Am tăcut amândoi. Ne-am privit și am realizat cât de departe ajunseserăm de la promisiunile inițiale.

După câteva ședințe, Vlad a început să caute altceva de muncă. A dat interviuri, a încercat chiar să-și termine liceul la seral. Dar nimic nu părea să meargă. Fiecare refuz îl făcea mai tăcut, mai absent.

Într-o seară, după ce am plătit ultima rată la frigider din banii împrumutați de la sora mea, Vlad a izbucnit:

— Nu pot! Nu sunt bun de nimic! Tu meriți mai mult…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată am simțit că suntem sinceri unul cu altul.

Au trecut luni de zile în care am trăit din puținul pe care-l aveam și din speranța că va fi mai bine. Am renunțat la ideea unui copil pentru moment și am început să ne concentrăm pe noi: pe micile bucurii, pe seri liniștite cu ceai și filme vechi.

Dar rana a rămas acolo: teama că poate niciodată nu vom fi pregătiți pentru mai mult.

Acum stau la fereastră și privesc cum ploaia spală orașul. Vlad doarme pe canapea, obosit după încă o zi grea la muncă.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăiesc cu promisiuni goale și vise amânate? Oare dragostea e suficientă atunci când realitatea apasă atât de greu?

Voi ce ați face în locul meu?