Haina care mi-a schimbat viața: O decizie, o familie, o toamnă

— Ce-ai făcut cu banii, Radu? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu ecou printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau, ascunzând bonul în buzunarul paltonului nou, încă mirosind a magazin scump și a decizie proastă.

— I-am cheltuit, am spus încet, evitând privirea ei. Știam că nu pot ascunde adevărul prea mult. — Pe ce? Salariul ăla era tot ce aveam până la următoarea leafă! Ai uitat că trebuie să plătim întreținerea și rata la frigider?

M-am uitat la paltonul bej, atârnat pe spătarul scaunului. Era superb. Îl văzusem în vitrina din centru, la magazinul acela unde niciodată nu intram decât să visez. În ziua aceea, după o ședință umilitoare la serviciu, am simțit că merit ceva frumos. Că merit să fiu văzut. Că merit să fiu altcineva, măcar pentru o clipă.

— Pe paltonul ăsta? a întrebat Ioana, vocea ei ridicându-se cu fiecare cuvânt. — Radu, tu glumești? Ești nebun?

Am tăcut. Nu era nimic de spus. Știam că e o prostie. Dar în acel moment, când l-am probat în cabina îngustă și m-am privit în oglindă, nu m-am mai simțit invizibil. Nu m-am mai simțit ca un ratat care abia își duce familia de pe o zi pe alta.

— Tata, chiar ai dat toți banii pe o haină? a întrebat Mara, fiica noastră de șaisprezece ani, apărută în ușă cu telefonul în mână. — Nici măcar nu e cool…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mara nu mă privea cu furie, ci cu dezamăgire. Asta durea cel mai tare.

— O să găsesc o soluție, am zis încercând să par calm. — O să vând ceva…

— Ce să vinzi? Cine mai cumpără mobila asta veche sau televizorul ăsta care abia merge? a izbucnit Ioana. — Radu, nu suntem la început de drum! Avem responsabilități!

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de toamnă m-a izbit în față. Am privit blocurile cenușii din jur și am simțit cum mă apasă zidurile apartamentului nostru mic. Am scos telefonul și am început să caut pe OLX: „palton designer bărbați, nou”. Nimeni nu părea interesat.

Seara a trecut în tăcere. Mara s-a încuiat în cameră, Ioana a spălat vasele fără să scoată un cuvânt. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

A doua zi la serviciu, colegii râdeau la glumele șefului despre „salariile noastre de mizerie”. M-am uitat la paltonul meu elegant și m-am simțit și mai prost. Nimeni nu părea să observe că port ceva scump. Nimeni nu părea să observe nimic la mine.

Seara, acasă, Ioana m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Mama m-a sunat azi. Ne poate împrumuta niște bani pentru luna asta… Dar trebuie să-i spunem adevărul.

M-am simțit mic și neputincios. Să cer ajutorul socrilor era ultima umilință.

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea, am zis încet.

Am sunat-o pe doamna Maria și i-am povestit totul. A oftat greu la capătul firului.

— Radu, eu te știu băiat serios… Dar uneori bărbații fac prostii când se simt apăsați. Să nu mai faci!

Am promis că nu voi mai repeta greșeala. Am primit banii cu împrumut și am simțit cum o parte din povara mea se ridică, dar rușinea rămânea acolo.

În zilele următoare am încercat să repar lucrurile: am gătit cina, am dus gunoiul fără să mi se ceară, am ajutat-o pe Mara la teme. Dar între noi plutea mereu acea tăcere grea.

Într-o seară, Mara a venit la mine în sufragerie.

— Tata… De ce ai făcut asta?

Am oftat adânc.

— Nu știu… Poate pentru că m-am simțit invizibil. Pentru că am vrut să fiu altcineva pentru o zi…

Mara s-a așezat lângă mine.

— Eu te văd mereu, tata. Și mama te vede… Dar ne doare când faci lucruri fără să ne spui.

Am simțit cum mi se umezește privirea.

— Îmi pare rău…

A doua zi am dus paltonul la magazin să-l returnez. Vânzătoarea m-a privit cu milă când i-am spus povestea.

— Nu putem face rambursare cash, doar voucher…

Am luat voucherul și l-am vândut pe jumătate din preț pe internet. Cu banii aceia am plătit întreținerea și am cumpărat flori pentru Ioana.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, stând toți trei la masă, Ioana mi-a zâmbit timid.

— Poate data viitoare vorbim înainte să luăm decizii mari…

Am dat din cap rușinat.

Acum privesc paltonul altcuiva pe stradă și mă întreb: cât valorează cu adevărat lucrurile care ne fac să ne simțim văzuți? Merită să riscăm liniștea familiei pentru o clipă de orgoliu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?