Căsătoria din Obligație: Povestea Mea cu Irina

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul fierbinte se amestecau cu tensiunea din aer. Mama stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi fost un străin. Irina, cu ochii roșii de plâns, se sprijinea de chiuvetă, evitând privirea tuturor.

Totul începuse cu șase luni în urmă, la aniversarea lui Radu. O petrecere banală, multă bere, râsete și o terasă plină de fum. Irina era colega de facultate a Mariei, o fată tăcută, cu ochi mari și păr castaniu. Am vorbit puțin, am dansat, apoi ne-am trezit singuri pe balcon, unde am împărțit o țigară și câteva confesiuni despre cât de greu e să-ți găsești locul în București. Noaptea aceea s-a terminat cu un sărut stângaci și o promisiune vagă că ne vom mai vedea.

Nu ne-am mai văzut. Până când, trei luni mai târziu, am primit un mesaj: „Vlad, trebuie să vorbim. E urgent.” Am știut imediat că nu e nimic bun. Ne-am întâlnit într-o cafenea aglomerată. Irina tremura când mi-a spus: „Sunt însărcinată.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu eram pregătit să fiu tată. Nu eram pregătit pentru nimic din ce urma. Am încercat să discutăm rațional, să găsim soluții. Dar părinții ei au aflat repede și au venit la noi acasă. Tata a ridicat tonul, mama a început să plângă, iar părinții Irinei vorbeau despre rușine și onoare ca și cum am fi trăit în alt secol.

— Nu există altă cale! a spus mama Irinei. Copilul trebuie să aibă un tată. O să vă căsătoriți.

Am acceptat fără să simt nimic. Nici bucurie, nici revoltă. Doar o oboseală grea care m-a apăsat zile întregi. Nunta a fost mică, grăbită, fără muzică sau dansuri. Irina purta o rochie simplă, iar eu un costum împrumutat de la vărul meu. Prietenii mei făceau glume proaste la marginea pozelor, iar eu mă uitam la Irina și vedeam doar o fată speriată.

Primele luni au fost un coșmar tăcut. Ne mutasem într-o garsonieră primită de la părinții ei. Irina era mereu obosită și nervoasă, eu stăteam peste program la muncă doar ca să evit discuțiile acasă. Când veneam târziu, găseam ciorba rece pe masă și lumina stinsă în dormitor.

— Nu mai pot, Vlad! mi-a spus într-o seară, cu vocea frântă. Nu știu dacă te urăsc sau dacă mă urăsc pe mine că am ajuns aici.

Am vrut să-i spun că simt la fel, dar m-am oprit. Ce rost avea? Eram doi străini forțați să împartă același spațiu doar pentru că așa cereau părinții și satul din care veneam amândoi.

Când s-a născut Ana-Maria, am crezut că poate totul se va schimba. Am ținut-o în brațe prima dată și am simțit ceva ce nu pot descrie — un amestec de teamă și dragoste necondiționată. Dar între mine și Irina nu s-a schimbat nimic. Ne certam din orice: bani, vizite la părinți, cine spală vasele sau cine se trezește noaptea la copil.

Într-o zi, mama a venit pe neașteptate și a găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Ce se întâmplă aici? De ce nu sunteți fericiți?

Irina a izbucnit:
— Pentru că nu ne iubim! Pentru că nu am vrut asta!

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat toate speranțele.
— Vlad, familia e cel mai important lucru pe lume! Trebuie să lupți pentru ea!

Dar ce faci când familia e construită pe o minciună? Când fiecare zi e o luptă cu tine însuți?

Au trecut doi ani de atunci. Ana-Maria merge acum la grădiniță. Eu și Irina suntem încă împreună, dar suntem doar doi părinți care încearcă să nu se rănească prea tare unul pe celălalt. Uneori ne surprindem zâmbind la aceeași glumă a fetiței noastre și pentru o clipă uităm totul. Dar apoi realitatea revine: suntem doi oameni care au sacrificat totul pentru aparențe.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine. Dacă nu cumva i-am furat Irinei șansa la fericire sau dacă nu mi-am condamnat copilul la o viață între doi străini.

Poate că uneori sacrificiul pentru familie nu e despre dragoste, ci despre frică — frica de gura lumii, de dezamăgirea părinților, de singurătate.

Mă uit la Ana-Maria cum doarme liniștită și mă întreb: oare va înțelege vreodată de ce am ales calea asta? Și dacă ar fi să aleg din nou… aș avea curajul să spun „nu”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?