Casa care nu mai era a mea: Povestea unei familii la răscruce

— Camelia, nu mai găsesc nimic în bucătăria asta! Unde ai pus zahărul?
Vocea stridentă a soacrei mele, doamna Margareta, răsună din nou prin casă, de parcă ar fi stăpâna locului. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc, încercând să-mi reprim răspunsul care îmi stă pe limbă. E a treia oară săptămâna asta când îmi reproșează că nu găsește ceva. Mă uit pe geam la copiii mei, Ilinca și Vlad, care se joacă în curte, și mă întreb: când a devenit casa noastră un câmp de bătălie?

Totul a început acum opt luni, când Radu a venit acasă cu o privire apăsată. „Mama și tata au probleme cu apartamentul. Proprietarul vrea să-l vândă. N-au unde să se ducă… Ce-ar fi să stea la noi o perioadă?”

Am ezitat. Casa noastră abia fusese terminată, după ani de sacrificii și rate la bancă. Era visul nostru, locul unde să ne creștem copiii în liniște. Dar cum să refuzi părinții soțului tău? „Doar câteva luni”, mi-a spus Radu. „Până își găsesc ceva.”

Primele săptămâni au fost suportabile. Am încercat să fiu o gazdă bună, să nu mă plâng de micile obiceiuri ale socrilor mei: televizorul dat tare la ora prânzului, mirosul de ciorbă care plutea în toată casa, discuțiile interminabile despre „cum era pe vremuri”. Dar apoi, Margareta a început să mute lucruri prin bucătărie, să reorganizeze dulapurile după bunul ei plac. Socrul meu, domnul Ion, s-a instalat cu ziarul pe canapeaua din sufragerie și nu s-a mai ridicat decât pentru masă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun lui Radu că nu mai pot. „Radu, simt că nu mai am loc în propria casă. Nu mai am intimitate, nu mai pot face nimic fără să fiu judecată.”

El a oftat și mi-a luat mâna: „Știu că e greu, dar sunt părinții mei. Nu pot să-i las pe drumuri.”

Am tăcut. Ce puteam să spun? În fiecare zi simțeam cum mă sting puțin câte puțin. Margareta comenta orice decizie legată de copii: „Ilinca ar trebui să poarte mai gros”, „Vlad nu mănâncă destul”, „Nu-i bine să-i lași atâta la televizor”. Orice făceam era greșit.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Margareta în camera copiilor, cotrobăind prin dulapuri.
— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Caut pijamalele groase pentru Ilinca. Nu vezi că e frig?
— Te rog să nu mai umbli prin lucrurile copiilor fără să mă întrebi.
Ea m-a privit cu superioritate: „Dacă tu nu ai grijă de ei, trebuie să o fac eu.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din cameră și am izbucnit în plâns pe hol. Vlad m-a găsit acolo și m-a întrebat: „Mami, de ce ești tristă?” Nu am știut ce să-i răspund.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Casa noastră devenise un loc străin. Prietenii nu mai veneau în vizită – Margareta îi privea cu suspiciune și făcea remarci răutăcioase despre oricine intra pe ușă. Radu era tot mai absent; se refugia în muncă sau la meciuri cu prietenii lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Margareta despre cine spală vasele („Nu știu cum te-a crescut mama ta, dar la noi în familie femeia are grijă de casă!”), am izbucnit:
— Ajunge! E casa mea! Nu mai suport!
Margareta s-a uitat la mine cu dispreț: „Noi am crescut un bărbat adevărat, nu ca tine care te plângi toată ziua!”

Radu a venit în fugă din birou și ne-a găsit țipând una la alta. S-a uitat la mine ca și cum eu aș fi fost problema.
— Camelia, te rog… încearcă să fii mai înțelegătoare.
— Eu? Eu trebuie să fiu înțelegătoare? Dar cu mine cine e?

În acea noapte am dormit pe canapea. M-am simțit trădată și singură în propria casă. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând această situație de la început.

A doua zi dimineață, Ilinca mi-a adus un desen: „Asta e casa noastră fericită.” Pe hârtie eram toți cinci – eu, Radu, copiii și socrii – dar eu eram desenată într-un colț, cu fața tristă.

Am privit desenul mult timp. Poate că sacrificiul pentru familie e necesar uneori. Dar cât poți renunța la tine până când nu mai rămâne nimic?

Într-o duminică am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Radu. L-am chemat afară pe terasă:
— Radu, nu mai pot trăi așa. Simt că mă pierd pe mine. Avem nevoie de spațiul nostru. Trebuie să găsim o soluție.
El a tăcut mult timp.
— Știu… dar mi-e greu să le spun să plece.
— Și mie mi-e greu să trăiesc așa! Dacă nu facem ceva acum, ne pierdem familia.

A doua zi am avut o discuție toți împreună. Margareta s-a supărat teribil: „Nu ne mai vreți aici! După tot ce am făcut pentru voi!” Domnul Ion a tăcut și s-a uitat pe fereastră.

Au trecut încă două luni până când socrii au găsit o garsonieră aproape de noi. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel – nici cu ei, nici cu Radu. Dar cel puțin am recâștigat liniștea casei mele.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam fi mai răbdătoare. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?