Când visele nu mai încap într-o garsonieră: Povestea unei iubiri sufocate de trecut

— Nu mai pot, Doru! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul printre cutiile cu haine și cărți care invadaseră deja jumătate din garsonieră.

Doru m-a privit cu ochii lui obosiți, aceiași ochi care m-au făcut să cred că pot începe o viață nouă, chiar dacă el venea cu un trecut greu. — Te rog, Maria, doar o perioadă… Ana nu are unde să meargă. E copilul meu, nu pot s-o las pe drumuri.

Am simțit cum mă sufoc. Nu de la spațiul fizic, ci de la spațiul dintre noi, care devenea tot mai mic, tot mai încărcat de resentimente și tăceri grele. M-am așezat pe marginea patului, singurul loc liber din cameră, și am privit spre fereastra mică, unde soarele abia mai pătrundea.

Când l-am cunoscut pe Doru, eram sigură că iubirea poate vindeca orice. El era proaspăt divorțat, cu o fetiță de 13 ani pe care o vedea doar în weekenduri. Eu, la 32 de ani, visam la o familie a mea, la un colț de liniște după ani de singurătate și compromisuri. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, dar cochetă, în cartierul Militari. Nu aveam mult, dar aveam speranță.

Primele luni au fost ca un pansament peste rănile noastre. Găteam împreună, ne uitam la filme vechi și visam la un apartament mai mare, la o viață fără griji. Dar visurile costă, iar salariile noastre abia acopereau chiria și facturile. Când Ana venea la noi, încercam să-i fac loc în viața mea, dar simțeam mereu că sunt o intrusă în povestea lor.

Apoi, într-o zi de toamnă, Doru a primit un telefon de la fosta lui soție. Ana nu se mai înțelegea cu ea. Certuri, uși trântite, lacrimi. — Trebuie să vină să stea cu noi, mi-a spus Doru, cu voce joasă. Nu pot s-o las acolo.

Am simțit cum mi se strânge inima. Unde să o punem? Unde să-mi mai pun eu visele? Garsoniera noastră era deja prea mică pentru doi adulți cu bagaje emoționale. Dar pentru trei?

— Maria, te rog… E doar o fată. Are nevoie de noi.

Am acceptat, pentru că îl iubeam. Pentru că nu voiam să fiu femeia care pune un copil pe drumuri. Dar, în noaptea aceea, am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni.

Când Ana a venit cu valiza ei roșie, camera s-a umplut de tăcere. Nu m-a privit în ochi. S-a așezat pe canapea și a scos din rucsac un caiet cu poezii. Am încercat să-i zâmbesc, dar zâmbetul meu s-a lovit de zidul pe care îl ridicase între noi.

— Tata, unde să-mi pun hainele? a întrebat ea, privind spre dulapul deja plin.

— O să facem loc, i-a răspuns Doru, evitând să mă privească.

În zilele următoare, am început să mă simt ca o străină în propria casă. Ana vorbea cu Doru despre lucruri pe care eu nu le înțelegeam. Se uitau la seriale pe care eu nu le suportam. În fiecare seară, mă retrăgeam pe balconul minuscul și fumam, deși nu mai fumasem de ani de zile.

— Maria, nu te supăra, dar ai putea să nu mai lași lucrurile tale pe masă? Nu mai am unde să-mi fac temele, mi-a spus Ana într-o seară.

M-am uitat la ea și am simțit cum furia și neputința mă copleșesc. — E și casa mea! am izbucnit. Dar vocea mea a sunat slabă, ca un ecou într-o cameră goală.

Doru a încercat să medieze. — Haideți să găsim o soluție. Putem să mutăm masa lângă pat și să punem rafturile sus.

Dar nu era vorba despre mobilă. Era vorba despre spațiu. Despre locul meu în viața lui Doru. Despre visele mele care nu mai încăpeau nici măcar într-un sertar.

Într-o noapte, după ce Doru și Ana adormiseră, am deschis laptopul și am început să caut chirii. M-am gândit la mama mea din Ploiești, care mereu mi-a spus să nu accept niciodată să fiu pe locul doi. Dar dacă iubirea înseamnă să faci loc? Dacă sacrificiul e prețul unei familii?

A doua zi dimineață, Doru m-a găsit plângând în bucătărie. — Maria, ce se întâmplă cu noi?

— Nu știu dacă mai pot, Doru. Nu mai am aer. Nu mai am loc nici să respir.

M-a luat în brațe, dar îmbrățișarea lui era rece. — Te rog, nu pleca. O să găsim o soluție. O să ne mutăm, o să fie bine.

Dar știam că nu e atât de simplu. Nu era vorba doar despre spațiu. Era despre trecutul lui care devenise prezentul meu. Despre visele mele care se ciocneau de realitatea lor.

În seara aceea, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă undeva, într-o altă garsonieră, altcineva trăiește aceeași poveste. Dacă dragostea poate supraviețui când nu mai ai loc nici să-ți pui sufletul.

Poate că uneori trebuie să alegi între a rămâne și a te regăsi. Poate că iubirea nu e mereu de ajuns când trecutul celuilalt îți invadează fiecare colț de viață.

Oare câți dintre noi am avut curajul să spunem: „Nu mai încape nimic aici, nici măcar eu”? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?