Despărțirea de la etajul patru: Părul meu pe scaunul lui Vlad

— Ce-i asta, Ana? Ai impresia că sunt prost?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, arătând spre scaunul din lemn pe care mă așezasem cu câteva ore înainte. Pe tapițeria gri, un fir lung de păr blond strălucea sub lumina becului.
— E doar părul meu, Vlad. Ce vrei să fie?
— Nu e al tău! Tu ai părul mai scurt acum! Cine a fost la mine când eu eram la muncă?
Mi-am simțit obrajii arzând. Nu era prima dată când Vlad mă acuza pe nedrept, dar niciodată nu o făcuse cu atâta furie. Am încercat să-i explic, dar cuvintele mi se blocau în gât.
— Vlad, nu a fost nimeni. Poate e de la geacă, poate s-a prins de mine în autobuz…
— Nu mă minți!
A aruncat cu scaunul într-un colț și a început să caute prin coșul de gunoi. M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred că omul pe care îl iubeam de trei ani ajunsese să scormonească printre resturi ca să găsească dovezi împotriva mea.

Așa a început sfârșitul nostru. În acea seară, mi-a aruncat hainele pe hol și mi-a spus să plec. Am ieșit în ploaie, cu valiza în mână și sufletul făcut bucăți. Am sunat-o pe mama, dar mi-a răspuns sec: „Ți-am spus eu că băieții din București nu sunt de încredere.”

M-am mutat temporar la prietena mea, Ioana, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Încercam să-mi revin, dar fiecare mesaj de la Vlad mă făcea să tremur. Ba mă implora să mă întorc, ba mă acuza că l-am trădat cu colegul de la birou, Radu. Într-o zi, m-a sunat sora lui Vlad, Andreea:

— Ana, ce-ai făcut? Vlad e distrus! Nu poți să-l lași așa…

— Andreea, nu am făcut nimic! El nu mă crede…

— Știi cum e el… Dar tu ai răbdare! Toți bărbații au momentele lor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată lumea părea să creadă că vina era a mea, că eu trebuia să fiu mai înțelegătoare, mai tăcută, mai dispusă să accept crizele lui Vlad.

La birou încercam să par normală. Radu m-a întrebat într-o zi:

— Ana, ești bine? Pari obosită…

— Sunt doar puțin stresată…

— Dacă vrei să vorbim… știi că sunt aici.

M-am uitat la el și pentru o clipă am simțit o liniște ciudată. Dar apoi m-a lovit gândul: dacă Vlad ar fi văzut asta, ar fi avut încă un motiv să mă acuze.

Sâmbătă seara, mama a venit la mine cu o pungă de mâncare gătită.

— Ana, nu poți să stai așa. O fată singură în București… Ce o să zică lumea?

— Mamă, nu mai pot! Nu mai vreau să fiu cu cineva care nu are încredere în mine!

— Toți bărbații sunt geloși! Important e să ai familie…

Am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu femeia perfectă pentru un bărbat care mă suspecta la fiecare pas și alta în care eram liberă, dar singură și judecată.

Într-o noapte, Vlad m-a sunat beat:

— Ana… Îmi pare rău… Hai acasă…

Am stat cu telefonul la ureche minute întregi fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele noastre frumoase: vacanța la mare, serile când găteam împreună, râsetele noastre târzii. Dar apoi vedeam și fața lui furioasă, ochii lui plini de suspiciune.

Ioana m-a găsit dimineața plângând pe canapea.

— Ana, trebuie să te gândești la tine. Nu poți trăi mereu cu frica asta.

— Dar dacă nu găsesc pe nimeni care să mă iubească?

— Mai bine singură decât nefericită!

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a întrebat:

— Ana, ce ai vrea pentru tine?

— Să fiu liniștită… Să nu mai trebuiască să demonstrez mereu că nu am greșit cu nimic.

Am început să scriu într-un jurnal fiecare gând care mă apăsa. Am realizat că toată viața mea fusese despre a mulțumi pe altcineva: părinții mei, iubitul meu, chiar și prietenii mei.

După două luni, Vlad a apărut la ușa Ioanei cu un buchet de flori și ochii roșii:

— Ana… Te rog… Hai acasă…

L-am privit lung. Pentru prima dată nu am simțit vinovăție sau teamă. Doar oboseală.

— Vlad… Nu pot. Nu mai pot.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas în ușă privind ploaia care începea din nou.

Acum stau singură în garsoniera mea nouă și încă mai găsesc uneori fire de păr blond prin casă. Dar nu mă mai sperii. Sunt ale mele și îmi amintesc că aparțin doar mie.

Oare câte femei trăiesc zilnic cu frica de a fi acuzate pe nedrept? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?