Când soacra îți aduce o găleată cu castraveți trecuți: Vara în umbra comparațiilor de familie

— Uite, Anca, ți-am adus niște castraveți din grădină. Să faci ce vrei cu ei, că la noi nu mai încape nimic în cămară.
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună în curte ca un clopot spart. Mă uit la găleata pe care mi-o întinde: castraveți mari, galbeni pe alocuri, cu coaja groasă și zbârcită. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie. Pe terasa din față, Ramona, cumnata mea, primește o lădiță cu castraveți mici, verzi, perfecți pentru murături. O aud râzând:
— Vai, mamă, ce frumoși sunt! O să iasă murături ca la carte!
Îmi mușc buza și încerc să zâmbesc.
— Mulțumesc, mamă Viorica… O să-i folosesc cumva.
Dar în mintea mea începe deja să clocotească un amestec de neputință și revoltă. De ce mereu Ramona primește ce-i mai bun? De ce eu sunt mereu cea care trebuie să se mulțumească cu resturile?

Mă retrag în bucătărie, cu găleata grea în brațe. Miroase a pământ și a vară trecută. Îi trântesc pe masă și mă uit la ei cu ură. Soțul meu, Sorin, intră după mine.

— Ce-ai pățit? Nu-ți plac castraveții?

— Nu-i vorba de castraveți! E vorba că iar Ramona primește tot ce-i mai bun! Ai văzut? Eu primesc doar ce nu mai vrea nimeni!

Sorin oftează și dă din umeri.

— Hai, nu mai face din țânțar armăsar. E doar o găleată de legume…

— Pentru tine poate! Pentru mine e încă o dovadă că nu sunt niciodată destul de bună pentru familia ta!

Mă simt mică și neînsemnată. Îmi amintesc de toate dățile când am fost comparată cu Ramona: ea gătește mai bine, ea are casa mai curată, copiii ei sunt mai cuminți. Eu? Eu sunt doar Anca cea tăcută, care nu știe niciodată să răspundă pe loc.

În seara aceea nu pot dormi. Mă gândesc la mama mea, la cât s-a chinuit să mă crească singură după ce tata a plecat. La cât de mult m-a învățat să nu cerșesc atenție sau dragoste. Dar aici, în familia lui Sorin, simt că trebuie să lupt pentru fiecare firimitură de apreciere.

A doua zi dimineață mă trezesc devreme. Scot castraveții din găleată și îi curăț de coajă cu răutate. Îi tai felii groase și îi pun la fiert pentru zacuscă. În timp ce amestec în oală, lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

La prânz apare Ramona cu copiii ei.

— Anca, ai văzut ce frumoși au ieșit castraveții la murat? Dacă vrei, îți dau și ție din rețeta mea…

Îi răspund sec:

— Mulțumesc, dar eu fac zacuscă din ai mei.

Ramona mă privește mirată.

— Din castraveți bătrâni? Nu știam că se poate…

— Nici eu n-am știut până azi.

Se lasă o tăcere ciudată între noi. Copiii se joacă în curte, iar eu simt cum întreaga greutate a verii apasă pe umerii mei.

După câteva zile, soacra vine iar la noi. Intră direct în bucătărie și adulmecă aerul.

— Ce miroase așa bine?

— Zacuscă de castraveți bătrâni, răspund fără să mă uit la ea.

Se apropie de borcane și gustă cu o linguriță.

— Hm… Nu e rău deloc! Poate-mi dai și mie un borcan să văd dacă-i place lui taică-tău.

Pentru prima dată simt că am câștigat ceva. Poate nu admirația lor, dar măcar respectul pentru ingeniozitate.

Seara îl găsesc pe Sorin pe terasă.

— Știi… Poate că exagerez uneori. Dar nu-mi place să fiu mereu cea de pe locul doi.

El mă ia de mână.

— Știu că nu-i ușor cu mama și cu Ramona. Dar tu ești altfel. Și asta e bine.

Mă uit la el și încerc să cred că are dreptate. Poate că nu voi fi niciodată preferata soacrei sau modelul perfect de noră. Dar zacusca mea de castraveți bătrâni e dovada că pot transforma orice rest într-o poveste nouă.

În toamnă, când deschid primul borcan și îl gust împreună cu mama mea, simt că am făcut pace cu mine însămi.

Mă întreb: oare câte dintre noi trăim mereu în umbra comparațiilor? Și cât timp ne trebuie să învățăm să ne prețuim pentru ceea ce suntem cu adevărat?