Ziua în care totul s-a schimbat: O familie sfâșiată de moștenire

— Nu pot să cred că ai avut tupeul să vorbești cu notarul fără noi! vocea Ioanei, sora mea mai mare, răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele după-amiezii târzii. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, evitând privirea fiecăruia dintre noi. Eu, Radu, încercam să-mi țin respirația, să nu explodez, să nu las furia să mă înghită.

— Ioana, nu am făcut nimic pe la spatele vostru. Notarul m-a sunat pentru că tata m-a trecut pe mine ca executor testamentar. Nu e vina mea! am răspuns, simțind cum îmi tremură vocea.

— Normal că pe tine! Tu ai fost mereu favoritul lui! Ai primit tot ce ai vrut, iar eu… eu am fost mereu cea care trebuia să se descurce singură! a izbucnit ea, lacrimile curgându-i pe obraji.

Mama a oftat adânc. — Ajunge! Nu pentru asta am venit aici. Tatăl vostru ar fi vrut să fim uniți, nu să ne certăm ca niște străini.

Dar era prea târziu. Simțeam cum tot ce fusese ascuns sub preș ani la rând iese la suprafață. Tata murise acum două luni, după o luptă grea cu boala. Între noi rămăsese doar tăcerea și o casă bătrânească dintr-un sat de lângă Pitești, plus ceva bani puși deoparte. Dar nu despre avere era vorba, nu cu adevărat.

Ioana s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră. — Știi ce mă doare cel mai tare? Că nici măcar acum nu poți recunoaște că ai fost mereu preferatul lui. Când eram mici, tu primeai haine noi, eu le luam pe ale tale, când mergeam la bunici, tu stăteai cu el la povești, eu trebuia să-l ajut pe bunicu’ la animale. Și acum… tot tu decizi ce se întâmplă cu casa!

Am simțit un nod în gât. — Ioana, nu e adevărat… Tata te iubea la fel de mult. Doar că… poate nu știa cum să arate asta.

Mama a început să plângă încet. — Poate că nici eu n-am știut să vă țin aproape unul de altul. După ce a murit tata tău, parcă totul s-a destrămat…

Am privit-o pe mama și mi-am dat seama cât de obosită părea. Ridurile îi brăzdau fața, iar ochii îi erau roșii de nesomn. În ultimele luni, ne certasem mai mult decât vorbisem cu adevărat. Fiecare discuție despre moștenire era o rană nouă.

— Mama, nu vreau casa pentru mine. Nici banii. Vreau doar să nu ne pierdem unul pe altul. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine când nu e.

Ioana s-a oprit în dreptul meu. — Atunci de ce nu renunți? De ce nu lași tu totul?

Am simțit cum mă înfurii din nou. — Pentru că și eu am dreptul la ceva din viața asta! Și eu am muncit pentru tata, și eu am stat nopți întregi cu el la spital!

— Eu am renunțat la facultate ca să-l ajut pe tata când s-a îmbolnăvit! Tu erai deja plecat la București, cu viața ta perfectă! a strigat Ioana.

— Nu e adevărat! Am venit de fiecare dată când m-ați chemat! Dar niciodată nu a fost suficient pentru tine!

Mama s-a ridicat încet și ne-a privit pe amândoi. — Voi vă dați seama ce faceți? Tata voastră n-ar fi vrut niciodată asta. Voi vă certați pentru niște lucruri care nici măcar nu contează cu adevărat…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Avea dreptate. Dar cum să repari ceva ce s-a rupt în atâția ani?

— Poate că ar trebui să vindem casa și să împărțim banii, am spus încet.

Ioana a dat din cap negativ. — Nu pot. Pentru mine casa asta e tot ce mi-a rămas din copilărie. Dacă o vindem… e ca și cum tata n-ar fi existat niciodată.

Am tăcut. Înțelegeam durerea ei, dar și eu aveam nevoie de ceva concret, ceva care să-mi amintească de tata.

— Atunci… poate putem găsi o soluție împreună. S-o păstrăm amândoi? S-o folosim ca loc de întâlnire pentru familie? am propus timid.

Mama a zâmbit trist. — Poate că asta ar trebui să facem. Să nu lăsăm banii sau casa să ne despartă.

Dar Ioana s-a retras spre ușă. — Nu pot acum. Am nevoie de timp.

A ieșit fără să se uite înapoi. Mama a rămas lângă mine, iar liniștea din casă era apăsătoare.

— Radu… poate că timpul va vindeca rănile astea, dar trebuie să luptați pentru familie. Altfel… totul se pierde.

Am rămas singur după ce mama a plecat și m-am uitat la poza cu tata de pe raft. M-am întrebat dacă el ar fi știut cum să ne aducă împreună sau dacă și el a greșit ca noi toți.

Oare cât valorează o familie? Merită să pierzi legătura cu cei dragi pentru niște bani sau o casă? Sau poate adevărata moștenire e chiar puterea de a ierta?