Ziua în care nu am fost invitată: Povestea unei mame invizibile

— Nu ai ce căuta aici, Irina. Vocea lui Vlad răsuna sec, ca o ușă trântită în față. M-am oprit pe palier, cu buchetul de lalele galbene strâns la piept, simțind cum mi se taie respirația. Din spatele ușii, râsete de copii și clinchet de pahare. Era ziua fiicei mele, Ana, iar eu eram invitatul nedorit.

Mi-am lăsat privirea în jos, încercând să-mi adun curajul. „Vlad, vreau doar să-i dau florile. Atât.”

El a oftat, fără să deschidă ușa mai mult de un lat de palmă. „Nu e momentul. Mama mea nu vrea scandal. Știi bine că Ana e mai liniștită fără tine.”

M-am simțit ca un străin pe propriul coridor, în blocul unde locuisem zece ani. Am lăsat florile pe preș și am coborât scările încet, cu pași grei. Pe drum, mi-am amintit cum, acum doi ani, Vlad a obținut custodia Anei după ce am rămas fără serviciu și am fost nevoită să mă mut cu mama mea bolnavă. Judecătorul a spus că „stabilitatea copilului primează”. Dar cine stabilește ce înseamnă stabilitate? Cine decide cât de mult are voie o mamă să-și iubească copilul?

În acea seară, am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână. Am scris un mesaj: „La mulți ani, iubita mea! Mama te iubește.” L-am șters și l-am rescris de zece ori. În final, l-am trimis. Răspunsul a venit după două ore: un emoticon cu un tort. Atât.

Mama mea a intrat în cameră fără să bată. „Nu mai plânge, Irina. O să vină ea la tine când va crește mare.”

Am izbucnit: „Dar eu vreau să fie acum! Să-i văd ochii când desface cadoul, să-i aud râsul!”

Mama s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. „Știu că doare. Dar Vlad are dreptate într-un fel… Tu nu ai nimic stabil. Nici serviciu, nici casă.”

M-am ridicat brusc. „Asta e vina mea? Că am avut grijă de tine când ai făcut infarct? Că am pierdut jobul pentru că nu aveam cu cine să te las?”

Ea a tăcut. În ochii ei am văzut aceeași vinovăție care mă urmărea și pe mine.

Noaptea aceea a fost lungă. Am stat cu ochii în tavan, ascultând tramvaiele care treceau pe bulevard. M-am întrebat dacă Ana se gândea la mine sau dacă Vlad îi spusese că nu am vrut să vin.

A doua zi am mers la muncă – un job part-time la o cofetărie din cartier. Colega mea, Mariana, m-a întrebat de ce sunt atât de abătută.

„A fost ziua Anei ieri”, i-am spus încet.

Ea s-a uitat la mine cu milă. „Știi… și eu am trecut prin asta cu băiatul meu. Fostul meu soț nu mă lăsa să-l văd decât la două săptămâni. Dar am luptat. Am mers la Protecția Copilului, la psiholog… Nu te lăsa.”

Am zâmbit amar. „Nu știu dacă mai am putere.”

Seara, când am ajuns acasă, mama dormea deja. Am deschis laptopul și am început să caut grupuri de sprijin pentru părinți separați. Am citit zeci de povești ca a mea: mame și tați care nu-și pot vedea copiii decât cu programare, copii care ajung să-și uite părintele „nepotrivit”.

Am găsit un forum unde o femeie scria: „Nu renunțați! Copiii simt cine îi iubește cu adevărat.” Am plâns citind acele rânduri.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc mai des cu Ana la telefon. De fiecare dată Vlad răspundea primul și îmi spunea că e ocupată cu temele sau la pian. Când reușeam să vorbesc cu ea, era distantă.

„Ce faci, iubita mea?”

„Bine… Am luat 9 la română.”

„Bravo! Sunt mândră de tine! Poate vii la mine weekendul viitor?”

Pauză lungă.

„Nu știu… Tata zice că trebuie să mergem la bunici.”

Simțeam cum fiecare refuz mă taie ca o lamă sub piele.

Într-o zi, Mariana mi-a spus: „Hai cu mine la avocatul meu. Poate găsim o soluție.”

Am acceptat. Avocatul – domnul Popescu – m-a ascultat atent și mi-a spus: „E greu să schimbi decizia instanței fără dovezi clare că tatăl îi face rău copilului. Dar putem cere consiliere psihologică pentru Ana și program de vizită supravegheat.”

Am început demersurile, dar Vlad s-a opus vehement.

— Nu ai ce căuta în viața ei! Ai destabilizat-o destul!

— Vlad, e și copilul meu! Nu poți șterge tot ce am construit împreună!

— Ba pot! Și o voi face!

M-am simțit mică și neputincioasă în fața lui. Dar nu m-am dat bătută.

Au urmat luni de procese, hârtii, drumuri la tribunal și discuții cu psihologi. Ana devenea tot mai retrasă când venea la mine – rar și doar câteva ore.

Într-o duminică ploioasă, stând împreună pe canapea, i-am dat un jurnal cu copertă mov.

„Poți să scrii aici orice vrei tu. Sau să-mi scrii mie, dacă nu poți vorbi.”

M-a privit lung și a spus încet: „Mi-e dor de tine… dar mi-e frică să-i spun lui tata.”

Am strâns-o în brațe și am plâns amândouă.

Acum, după doi ani de luptă surdă, încă nu știu dacă am câștigat ceva sau doar m-am pierdut pe mine însămi pe drum. Dar știu că dragostea mea pentru Ana nu poate fi interzisă printr-o hotărâre judecătorească.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere nevăzută? Oare cât valorează dragostea noastră când nu ni se dă voie să o arătăm? Voi ce ați face în locul meu?