Ziua în care am spus „Nu” – Cum am învățat să-mi apăr limitele în fața familiei soțului

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai vreau să gătesc două zile întregi pentru toată familia ta, doar pentru că așa s-a obișnuit mama ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu peste masa din bucătărie. Era cu două zile înainte de aniversarea lui și deja simțeam cum mă apasă greutatea așteptărilor.

Vlad a oftat și a dat din umeri, evitându-mi privirea. — Hai, Livia, știi cum sunt ai mei… Dacă nu facem nimic, se supără. Și oricum, nu e ca și cum vin în fiecare zi.

— Nu vin în fiecare zi, dar când vin, mă simt ca o servitoare! Am și eu serviciu, am și eu viață! De ce trebuie să fiu mereu eu cea care se sacrifică?

Am simțit cum mi se strânge gâtul de nervi și frustrare. În fiecare an, de când ne-am căsătorit, familia lui Vlad – părinții lui, sora lui Irina cu soțul și cei doi copii gălăgioși, unchiul Nicu cu mătușa Mariana – apăreau pe nepusă masă de ziua lui. Niciodată nu anunțau din timp, niciodată nu întrebau dacă pot veni. Pur și simplu veneau. Iar eu stăteam două zile în bucătărie, făcând sarmale, fripturi, prăjituri, ca să nu se simtă nimeni neglijat.

Anul trecut, după ce am spălat ultima farfurie la miezul nopții, am plâns în baie. Nimeni nu mi-a mulțumit. Nici măcar Vlad. Toți au plecat mulțumiți, iar eu am rămas cu oboseala și cu sentimentul că nu contez.

Așa că anul acesta am decis: nu mai fac nimic. Am rezervat o masă la un restaurant mic din oraș și i-am spus lui Vlad că vreau să sărbătorim altfel. Să fim doar noi doi sau, dacă vrea neapărat cu familia, să mergem toți acolo. Să nu mai gătesc eu pentru o armată.

Când i-am spus asta, Vlad a tăcut. Apoi a zis: — Nu cred că o să le convină. Mama o să zică iar că nu știi să fii gospodină.

— Să zică ce vrea! Nu mai pot! am răspuns eu, aproape țipând.

Două zile mai târziu, fix la ora prânzului, am auzit soneria. Am deschis ușa și i-am văzut pe toți: mama-soacră cu o pungă de prăjituri cumpărate de la cofetărie (dar prezentate ca fiind făcute de ea), Irina cu copiii deja plictisiți și agitați, unchiul Nicu cu o sticlă de vin ieftin. Toți zâmbeau larg.

— La mulți ani, Vlad! Să fii sănătos! a strigat mama-soacră și a intrat ca la ea acasă.

— Bună ziua… am spus eu încet, încercând să-mi păstrez calmul.

— Livia, ai făcut sarmale? Că tare poftă aveam! a întrebat Irina, trântindu-se pe canapea.

— Nu… anul acesta am rezervat o masă la restaurant. Plecăm peste o oră.

S-a lăsat o liniște ciudată. Mama-soacră s-a uitat la mine ca și cum tocmai i-aș fi dat o palmă.

— Cum adică? Să mâncăm la restaurant? Păi ce-i asta? Noi venim aici pentru familie, nu pentru restaurante! a izbucnit ea.

— Și eu sunt familie. Și eu vreau să mă bucur de ziua asta, nu să stau doar în bucătărie. Am nevoie de ajutor sau de înțelegere. Nu pot să fac totul singură an de an.

Vlad stătea ca o statuie lângă ușă. Nu zicea nimic. M-am uitat la el cu disperare. Nimic.

Unchiul Nicu a încercat să detensioneze atmosfera: — Hai măi, Mariana, las-o pe fată! Poate are dreptate. Și la restaurant e bine!

Dar mama-soacră nu s-a lăsat: — Așa ceva n-am pomenit! Pe vremea mea, femeia știa să-și respecte bărbatul și familia lui! Nu mergea la restaurant de ziua bărbatului!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. M-am dus în dormitor și am trântit ușa după mine. Am început să plâng în hohote. De ce trebuie să fie atât de greu? De ce trebuie să aleg între mine și ceilalți?

După câteva minute a intrat Vlad.

— Livia… hai te rog… Nu vreau scandal. Hai să mergem la restaurant și gata.

— Dar tu? Tu ce vrei? De ce nu spui nimic niciodată? De ce trebuie mereu eu să fiu cea rea?

Vlad a ridicat din umeri: — Nu știu… Nu vreau să-i supăr pe ai mei…

Am ieșit din cameră cu ochii roșii. Familia era deja pe picior de plecare.

— Dacă nu ne vrei aici, plecăm! a zis mama-soacră cu voce tare.

— Nu e vorba că nu vă vreau… Dar vreau să fiu și eu respectată! Vreau să simt că fac parte din familie, nu că sunt menajera voastră!

Irina s-a uitat la mine lung: — Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…

Au plecat fără să mai spună mare lucru. Vlad a rămas tăcut toată ziua. La restaurant am stat ca doi străini.

Seara târziu, m-am uitat la mine în oglindă și m-am întrebat: Oare chiar e atât de greu să ceri respect? Oare merită liniștea asta falsă dacă prețul e sufletul tău?

Poate că nu sunt singura care simte așa… Voi cum v-ați apărat limitele în fața familiei? Ce ați fi făcut în locul meu?