Ziua în care am plecat: Fericirea dincolo de așteptări

— Nu mai pot, mamaie! Nu mai pot! am izbucnit într-o dimineață, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile de fiica mea, Ilinca. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce mama ei plângea aproape în fiecare zi, de ce tata ridica tonul sau de ce bunica, doamna Lidia, îmi spunea mereu că nu sunt destul de bună pentru băiatul ei.

— Ce nu poți, Adina? Ce nu poți? a venit replica soacrei mele, cu ochii ei reci și buzele strânse. — Să ai grijă de casă? Să gătești? Să-ți crești copilul? Să fii o soție adevărată?

M-am uitat la ea și am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba despre curățenie sau mâncare. Era despre mine. Despre faptul că nu mai știam cine sunt. Când m-am căsătorit cu Radu, credeam că viața mea va fi altfel. El era blând la început, atent, promitea că vom construi ceva împreună. Dar după ce ne-am mutat la părinții lui, totul s-a schimbat. Casa lor mare din Pitești părea o colivie aurită. Aveam tot ce ne trebuia: bani, confort, haine frumoase pentru Ilinca. Dar nu aveam libertate.

Radu venea acasă obosit și nervos. — Nu vezi că mama are dreptate? De ce nu poți să fii ca sora mea, Simona? Ea nu se plânge niciodată! Mereu găsește soluții!

Simona era preferata tuturor. Perfectă, cu un soț care îi aducea flori și doi copii cuminți. Eu eram mereu cea care greșea: ba nu era ciorba destul de sărată, ba Ilinca avea părul nepieptănat la grădiniță, ba nu zâmbeam destul la mesele de duminică.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Am simțit un gol imens în piept. M-am întrebat: „Asta e tot? Asta e viața mea?”

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la prietena mea din liceu, Laura: „Adina, dacă ai nevoie să vorbești sau să stai la mine câteva zile, te aștept cu drag.”

Am început să plâng în hohote. Era prima dată când cineva mă întreba ce simt eu, nu ce trebuie să fac.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Ilinca cum doarme liniștită și mi-am promis că nu o voi lăsa să crească într-o casă unde dragostea e condiționată de perfecțiune și supunere.

Dimineața următoare, am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am luat-o pe Ilinca de mână.

— Unde mergem, mami? m-a întrebat ea speriată.

— Mergem undeva unde putem fi noi două fericite.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Lidia a început să țipe după mine:

— Adina! Nu ai unde să te duci! O să te întorci plângând!

Radu nici măcar nu era acasă. Am simțit o eliberare ciudată și o frică imensă în același timp.

La Laura acasă am găsit liniște. Am dormit două zile fără să mă trezesc speriată că cineva mă judecă sau îmi spune ce să fac. Ilinca s-a jucat cu copiii Laurei și a râs din nou.

Dar liniștea n-a durat mult. Radu m-a sunat furios:

— Cum ai putut să-mi iei copilul? Te dau în judecată! Mama e bolnavă de supărare din cauza ta!

Am simțit din nou frica aceea veche, dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram dispusă să mă întorc doar ca să-i fac pe plac altora.

Am început să caut un loc de muncă. Nu aveam experiență decât ca educatoare la grădiniță înainte să mă mărit. Am găsit un post part-time la o grădiniță privată din oraș. Salariul era mic, dar pentru prima dată simțeam că fac ceva pentru mine.

Laura m-a ajutat cu Ilinca până am reușit să închiriez o garsonieră micuță. Era modestă, dar era a noastră.

Procesul de divorț a fost un coșmar. Radu și Lidia au încercat să mă facă să par iresponsabilă și instabilă. Avocatul lor a spus în fața judecătorului:

— Doamna Adina nu are venituri stabile și locuiește într-o garsonieră insalubră. Copilul ar trebui să rămână cu tatăl!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dar judecătoarea m-a privit direct în ochi:

— Doamnă, de ce ați plecat?

Am răspuns tremurând:

— Pentru că nu mai puteam respira acolo. Pentru că vreau ca fiica mea să crească într-un loc unde dragostea nu se măsoară în bani sau aparențe.

După luni de stres și lacrimi, am primit custodia Ilincăi. Radu a primit drept de vizită și a început treptat să se schimbe. Poate pentru că a văzut cât de mult contează liniștea copilului lui.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am nopți în care mă întreb dacă am făcut bine. Sunt zile când banii abia ne ajung sau când Ilinca mă întreabă de ce nu avem o casă mare ca înainte.

Dar acum râdem împreună, ne jucăm în parc și ne spunem „te iubesc” fără teamă.

Uneori mă întâlnesc cu Lidia pe stradă. Îmi aruncă priviri tăioase și șoptește printre dinți:

— Ai distrus familia!

Dar eu știu adevărul: familia nu e despre control sau aparențe, ci despre iubire și respect.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc încă în colivii aurite doar pentru că le e frică să plece? Câte dintre noi aleg liniștea sufletului în locul confortului material? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?