Ziua în care am plecat: Fericirea dincolo de așteptări

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — am șoptit în oglindă, cu ochii roșii de la plâns. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de respirația grea a lui Radu, soțul meu, care dormea dus în cealaltă cameră. Pe hol, mama lui, doamna Viorica, veghea ca o umbră peste fiecare pas al meu, mereu gata să-mi spună ce fac greșit: „Irina, nu ai pus destulă sare în ciorbă”, „Irina, copilul nu e îmbrăcat destul de gros”, „Irina, nu vezi că Radu e obosit? Fii mai blândă cu el!”

Am crescut la țară, într-o familie simplă, unde dragostea se arăta prin fapte mici: o mână de cireșe lăsată pe masă, o pătură trasă peste umeri în nopțile reci. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, mi s-a părut că lumea mea se deschide. Era inteligent, ambițios și promitea o viață fără griji. Ne-am mutat la București, iar după nuntă am primit apartamentul de la părinții lui. Totul părea perfect: un soț bun, un copil minunat — Maria — și o soacră care „doar vrea să ajute”.

Dar ajutorul ei era ca o funie strânsă încet în jurul gâtului meu. Nu aveam voie să gătesc fără să mă supravegheze, nu puteam ieși cu Maria în parc fără să mă întrebe unde mergem și cu cine ne întâlnim. Radu era mereu ocupat cu serviciul; când venea acasă, îmi spunea doar: „Las-o pe mama, ea știe mai bine.”

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am încercat să-i spun lui Radu cât de sufocată mă simt.
— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Mama ta mă controlează în tot ce fac.
— Irina, exagerezi. Mama vrea doar binele nostru. Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești mai bine la ce ai aici. Sunt femei care ar da orice pentru viața ta.

M-am simțit mică, invizibilă. În ochii lor eram doar „soția lui Radu” și „mama Mariei”, niciodată Irina. Prietenele mele din facultate s-au îndepărtat; nu aveam voie să le invit acasă fără aprobarea doamnei Viorica. Orice încercare de independență era privită ca o trădare.

Într-o zi de aprilie, când cireșii din fața blocului erau plini de flori, am primit un mesaj de la Ana, colega mea de la liceu: „Irina, hai la o cafea! Mi-e dor de tine.” Am mințit că merg cu Maria la doctor și am fugit la cafenea. Acolo am plâns pentru prima dată în fața cuiva după mult timp.
— Irina, tu nu mai ești tu! — mi-a spus Ana. — Unde e fata aia curajoasă care visa să schimbe lumea?

M-am întors acasă cu inima frântă. În acea noapte am decis: trebuie să plec. Nu știam unde sau cum, dar știam că nu mai pot trăi așa.

A doua zi dimineață am început să strâng lucruri mici: certificatul de naștere al Mariei, câteva haine, banii puși deoparte din alocația ei. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, pot veni acasă? Nu mai pot aici.
— Vino, fata mea! Oricând! Nu contează ce zice lumea.

Când i-am spus lui Radu că vreau să plec cu Maria pentru o vreme la părinții mei, a izbucnit:
— Nu pleci nicăieri! Maria rămâne aici! Tu nu ai nimic fără noi!

Am tremurat toată ziua. Seara târziu, când toți dormeau, am luat-o pe Maria în brațe și am ieșit pe furiș din casă. Am mers pe jos până la gară și am luat primul tren spre Bacău. Pe drum, Maria dormea cu capul pe genunchii mei; eu plângeam în tăcere.

Acasă la ai mei am simțit pentru prima dată după ani liniște. Mama m-a îmbrățișat fără să întrebe nimic. Tata a făcut focul în sobă și mi-a adus ceai cald.

Dar liniștea nu a durat mult. Radu a început să mă sune obsesiv:
— Te întorci sau chem poliția! Maria e copilul meu!
Doamna Viorica mi-a trimis mesaje pline de venin:
— Ești o nerecunoscătoare! Ai distrus familia!

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A lăsat casa și bărbatul pentru ce? S-a întors la țară ca vai de capul ei!”

Am început să caut de lucru. La început am spălat vase la un restaurant mic din oraș; apoi am găsit un post de educatoare la grădinița unde mergea Maria. Era greu — salariul mic, oboseala mare — dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine și copilul meu.

Într-o zi, când Maria a venit acasă cu un desen pe care scria „Te iubesc, mami!”, am plâns de fericire. Nu aveam bani mulți, dar aveam liniște și dragoste adevărată.

Procesul de divorț a fost lung și dureros. Radu a încercat să mă facă să cedez; doamna Viorica a venit la poarta părinților mei să mă certe în fața tuturor. Dar mama mi-a spus:
— Fata mea, oamenii vorbesc oricum. Tu să fii bine cu tine!

Au trecut doi ani de atunci. Acum stau într-o garsonieră micuță cu Maria; avem puțin, dar avem tot ce contează. Încet-încet mi-am recâștigat prietenele și respectul față de mine însămi.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în colivii aurite? Câte au curajul să plece? Oare fericirea chiar depinde de ce cred ceilalți sau doar de puterea noastră de a ne asculta inima?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?