Ziua în care am dus-o pe mama la azil: Privirea ei mă urmărește și azi

— Nu vreau să merg acolo, Ana. Te rog, nu mă lăsa! Glasul mamei răsuna în mașină, tremurat, ca o frunză în bătaia vântului. Mâinile ei, odinioară puternice, se agățau de geanta ponosită, singura legătură cu trecutul. Mă uitam la drum, încercând să-mi ascund lacrimile, dar privirea ei mă ardea prin oglinda retrovizoare.

— Mamă, nu am altă soluție. Nu mai pot, nu mai fac față… am încercat tot ce am putut, am spus, cu vocea frântă de oboseală și vinovăție.

Adevărul era că nu mai eram eu însămi de luni bune. După ce tata a murit, mama s-a stins încet, ca o lumânare uitată în fereastră. În fiecare zi, o găseam uitând aragazul pornit, pierdută în fața televizorului sau plângând fără motiv. Am încercat să o ajut, să o înțeleg, dar între serviciu, copii și grijile zilnice, simțeam că mă sufoc.

— Ana, nu mă lăsa acolo, te rog… Nu vreau să mor printre străini! a mai spus ea, cu ochii mari, umezi, ca ai unui copil pedepsit pe nedrept.

Am oprit mașina în fața azilului „Sfânta Maria”, o clădire veche, cu ziduri scorojite și un miros de dezinfectant care îți intra în piele. O asistentă tânără, cu zâmbet fals, a venit să ne întâmpine.

— Bună ziua, doamnă Popescu! Vă așteptam. Haideți, vă arăt camera.

Mama s-a uitat la mine, sperând că mă voi răzgândi. Dar nu am putut. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru, dar am rămas dreaptă, pentru că așa am fost crescută: să nu arăt niciodată slăbiciunea.

— O să vin des, promit. Și copiii vor veni. Nu e pentru mult timp, doar până mă pun pe picioare, am mințit, știind că nu va fi așa.

— Ana, nu mă uita aici… a șoptit ea, iar cuvintele ei mi-au rămas în suflet ca un cui ruginit.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În mașină, am izbucnit în plâns. Mă simțeam ca cea mai rea fiică din lume. Dar ce puteam face? Fratele meu, Radu, nu voia să audă de nimic. „Nu am timp, Ana, am firma, am rate, nu pot să mă ocup și de ea!” spunea mereu, de parcă mama era o povară, nu femeia care ne-a crescut singură după ce tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată.

Seara, acasă, copiii mei, Mara și Vlad, se uitau la mine cu ochi mari.

— Unde e bunica? a întrebat Mara, strângându-și păpușa la piept.

— E la un loc unde are grijă cineva de ea. O să mergem să o vedem, i-am spus, dar vocea mea suna străin.

Nopțile au devenit mai liniștite, dar liniștea era apăsătoare. Mă trezeam din somn cu imaginea mamei, cu ochii ei plini de rugăminți. Îmi aminteam cum mă certa când eram mică, cum mă ținea în brațe când aveam febră, cum îmi făcea plăcintă cu mere în fiecare toamnă. Și mă întrebam: când am devenit atât de rece?

La serviciu, colegele mă priveau cu compasiune. Una dintre ele, Ioana, mi-a spus într-o zi:

— Știu că e greu, Ana, dar nu poți să te sacrifici la nesfârșit. Și eu am trecut prin asta cu tata. Nu e vina ta că a îmbătrânit.

Dar nu mă consola. În fiecare duminică mergeam la azil, cu copiii de mână și o pungă de fructe. Mama stătea pe un scaun lângă fereastră, privind în gol. Când mă vedea, zâmbea forțat.

— Ai venit, Ana. Ce bine… Dar când mă iei acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Îi aduceam haine curate, îi povesteam despre copii, dar între noi era un zid de tăcere și regrete. Uneori, o găseam plângând, alteori nu mă recunoștea.

— Cine ești? De ce mă lași aici? mă întreba, iar eu simțeam că mă sfâșie pe dinăuntru.

Într-o zi, am găsit-o pe mama căzută din pat. Avea un ochi vânăt și asistenta mi-a spus că „se mai întâmplă la vârsta asta”. Am vrut să urlu, să o iau acasă, dar nu am avut curaj. M-am certat cu Radu la telefon.

— Dacă ți-ar păsa, ai veni și tu! Nu e doar problema mea!

— Ana, nu pot! Nu vezi că nu avem soluții? Ce vrei să fac?

Am închis telefonul și am plâns în baie, ca un copil. Mă simțeam prinsă între datoria de fiică și neputința de adult copleșit de viață.

Timpul a trecut. Mama s-a stins într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Am primit un telefon sec de la azil: „Doamna Popescu a murit. Veniți să ridicați lucrurile.”

Am mers singură. Camera era goală, doar geanta ei veche pe pat. Am deschis-o și am găsit o fotografie cu mine și fratele meu, de când eram mici. Pe spate scria cu scrisul ei tremurat: „Copiii mei, lumina ochilor mei.”

Am ieșit în curte și am privit cerul plumburiu. M-am întrebat dacă mama m-a iertat. Dacă a înțeles vreodată cât de mult am iubit-o, chiar dacă nu am știut să o arăt.

Acum, când casa e goală și liniștea doare, mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Sau am ales calea mai ușoară pentru mine și cea mai grea pentru ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?