Ziua în care am dus-o pe mama la azil: Privirea ei m-a sfâșiat

— Nu mă lăsa aici, te rog, Vlad! Glasul mamei răsuna în holul rece al azilului, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt mi se înfige în piept ca un cui. Mă uitam la ea, la ochii aceia mari și umezi, și nu găseam niciun răspuns care să nu sune a trădare.

Aveam 38 de ani când am ajuns aici, într-o dimineață de martie, cu mama de mână și cu sufletul făcut praf. Întotdeauna am fost copilul venit târziu, născut când ai mei trecuseră deja de 40 de ani. Tata murise acum cinci ani, iar eu, prins între serviciu, familie și ratele la bancă, am tot amânat să mă ocup de mama cum ar fi trebuit. Locuiam în București, ea rămăsese singură în apartamentul nostru din Ploiești. Vorbeam la telefon, o vizitam de sărbători, dar distanța dintre noi era mai mare decât cei 60 de kilometri care ne despărțeau.

În ultimul an, mama a început să uite. La început erau lucruri mici: o oală uitată pe foc, o cheie pierdută. Apoi au venit nopțile în care mă suna plângând că nu știe unde e tata sau cine sunt eu. Am încercat să găsesc soluții: femei la curățenie, vecini binevoitori, dar nimic nu părea suficient. Într-o zi, am găsit-o căzută în baie, nemâncată de două zile. Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia.

— Vlad, nu vreau să stau aici! Nu vezi ce-i cu oamenii ăștia? Toți sunt bolnavi… Eu vreau acasă!

— Mamă, aici ai grijă medicală, oameni care te pot ajuta… Eu nu pot fi mereu lângă tine…

— Dar tu ești copilul meu! Pentru tine am trăit!

M-am simțit mic, vinovat și rușinat. Îmi venea să urlu că nu e vina mea că viața e așa cum e. Că nu pot să-mi las serviciul sau copiii pentru a sta cu ea zi și noapte. Dar n-am spus nimic. Am lăsat capul jos și am semnat hârtiile.

În zilele care au urmat, mă bântuia privirea ei din acea dimineață. O vedeam peste tot: în oglinda retrovizoare când conduceam spre casă, în ochii fiicei mele când mă întreba de bunica. Soția mea, Irina, încerca să mă liniștească:

— Vlad, ai făcut tot ce ai putut. Nu ești singurul care trece prin asta. Uite la vecina noastră, doamna Popescu – și-a dus mama la azil acum doi ani și tot așa s-a simțit la început.

— Da, dar eu nu sunt doamna Popescu! Eu sunt fiul ei! Cum să-i explic că nu mai pot avea grijă de ea?

Irina m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate că nu trebuie să-i explici nimic. Poate doar să fii acolo când are nevoie.

Dar cum să fiu acolo? Între jobul care mă ține peste program și copiii care au nevoie de mine? În fiecare weekend mergeam la azil. O găseam pe mama stând la geam, privind spre curtea mică unde câteva bătrâne jucau table. Nu vorbea mult. Uneori mă întreba când o iau acasă. Alteori doar mă ținea de mână și ofta.

Într-o duminică ploioasă, am găsit-o certându-se cu asistenta:

— Nu vreau pastilele astea! Vreau acasă la mine!

— Doamna Maria, trebuie să le luați…

— Vlad! Spune-le tu!

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Asistenta mi-a făcut semn din priviri: „Ajutați-ne!”

— Mamă… pastilele te ajută să te simți mai bine…

— Nu mă ajută nimic dacă nu ești tu cu mine!

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Un bărbat trecut de 30 de ani plângând ca un copil pentru că nu poate repara nimic din ce s-a stricat între el și mama lui.

Într-o seară, după o vizită mai lungă, am stat pe bancă în fața azilului cu mama. Mirosea a tei și a ploaie proaspătă.

— Ți-aduci aminte când mergeam în parc și îți cumpăram înghețată? m-a întrebat ea brusc.

— Da, mamă…

— Atunci erai mic și aveai nevoie de mine. Acum eu am nevoie de tine… Dar tu nu mai poți fi aici.

Nu am avut ce să-i răspund. Am simțit că orice aș spune ar fi doar o scuză ieftină.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Am început să mă întreb dacă nu cumva toată generația mea trăiește aceeași dramă: părinți îmbătrâniți prea repede pentru copiii lor ocupați, aziluri pline de oameni care încă mai speră la o vizită sau la un telefon.

Câteodată mă gândesc că poate am greșit. Poate trebuia să renunț la ceva – la carieră, la confort – ca să-i fiu alături până la capăt. Alteori îmi spun că n-am avut de ales.

Dar privirea aceea… privirea mamei mele când am lăsat-o acolo… mă va urmări toată viața.

Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Oare chiar am făcut ce trebuia sau doar ce era mai ușor pentru noi?