Ziua în care am ales să fiu pentru prima dată a mea

— Mama, chiar nu înțelegi? Avem nevoie de mașina asta! Nu e vorba doar de noi, e vorba și de nepoți!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile cu resturi de tort și paharele goale de șampanie. Camelia stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi făcut cea mai mare greșeală din lume.
— Vlad, am muncit o viață întreagă pentru voi. Am renunțat la atâtea… Azi am vrut doar să fiu eu în centrul atenției. O singură dată!
Mi-am simțit vocea tremurând, dar nu m-am lăsat doborâtă. Petrecerea fusese frumoasă: rudele râseseră, prietenii din tinerețe povestiseră amintiri, iar eu dansasem pentru prima dată după moartea lui Ion, soțul meu. Dar acum, când toți plecaseră, rămăsesem doar noi trei și tăcerea apăsătoare.

De când s-a născut Vlad, viața mea a fost despre el. Am lucrat două schimburi la fabrica de confecții ca să-i cumpăr haine bune la școală. Am vândut verigheta când a intrat la facultate la București. Am crescut-o pe Camelia ca pe fata mea când părinții ei au plecat în Italia. Și totuși, acum, la șaptezeci de ani, când am vrut să-mi fac un cadou, am devenit egoistă în ochii lor.

— Mama, nu zice nimeni că nu meriți… Dar puteai să faci ceva mai modest. Să ne ajuți și pe noi…
Camelia oftează și-și ferește privirea. Știu că nu-i ușor cu doi copii mici și rate la bancă. Dar nici mie nu mi-a fost ușor vreodată.

— Camelia, Vlad… Voi ați avut mereu prioritate. Și-acum…
Mă opresc. Mă simt vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuie ca fericirea mea să fie mereu negociată?

Vlad își strânge buzele. Îl văd cum se luptă cu el însuși: vrea să mă certe, dar parcă îi e rușine.

— Bine, mamă. Faci cum vrei tu.
Se ridică brusc și pleacă spre ușă. Camelia îl urmează fără să se uite înapoi. Rămân singură în bucătărie, cu lumina slabă și mirosul dulceag de tort rămas pe masă.

Mă așez încet pe scaunul vechi de lângă geam. Privesc spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi amintesc de copilăria lui Vlad: cum îi coseam hainele la lumina lămpii, cum îi citeam povești când era bolnav și nu aveam bani de medicamente. Îmi amintesc cum plângea când Ion a murit și cum l-am ținut strâns la piept, promițându-i că totul va fi bine.

Dar oare chiar a fost bine? Sau am făcut din el un om care crede că i se cuvine totul?

Telefonul sună scurt: un mesaj de la prietena mea, Viorica.

„A fost minunat azi! Să nu lași pe nimeni să-ți strice bucuria.”

Zâmbesc amar. Viorica știe prea bine ce înseamnă să fii mamă singură și să te simți vinovată pentru orice alegere personală.

Noaptea trece greu. Mă răsucesc în pat, ascultând liniștea grea a apartamentului. Mă gândesc la Vlad și Camelia: oare vor mai veni la mine? Oare copiii lor vor mai alerga prin sufragerie, râzând și cerând prăjituri?

A doua zi dimineață găsesc pe masă o fotografie veche: eu, Ion și Vlad mic, la mare. Zâmbim toți trei, soarele ne bate în ochi și pare că nimic rău nu ni se poate întâmpla vreodată.

Îmi dau seama că mi-e dor de vremurile acelea simple, când dragostea era suficientă și nu trebuia să aleg între mine și ceilalți.

Seara primesc un telefon de la Vlad.

— Mamă…
Vocea lui e stinsă.
— Îmi pare rău că am ridicat tonul aseară. Doar că… suntem obosiți. Și uneori simt că nu mai fac față.
— Știu, Vlad. Știu prea bine ce înseamnă să fii obosit…
Tace o clipă.
— Poate venim duminică la tine cu copiii… dacă vrei.
Simt cum mi se încălzește inima.
— Vreau, dragul meu. Oricând.

Închid telefonul și rămân cu gândurile mele. Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că uneori trebuie să ne alegem pe noi ca să putem dărui mai mult celor dragi.

Dar dacă alegerea mea i-a rănit? Dacă am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată?

Oare e vreodată prea târziu să-ți dai voie să fii fericit? Sau sacrificiul e singura cale pentru o mamă adevărată?