Ziua în care am ales între fiica mea și familie – O poveste despre loialitate, durere și iertare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Elizabeta! Vocea soacrei mele, Domnica, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la aburii anilor. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar privirea ei aspră mă străpungea ca un cuțit. Ana, fiica mea de șaptesprezece ani, stătea lângă mine, cu ochii roșii de plâns, strângându-mi mâna atât de tare încât simțeam cum sângele nu mai circulă.

— Mamă, te rog… nu mai spune nimic, a șoptit Ana, dar Domnica nu s-a oprit.

— Ai crescut-o prost! Uite ce-a ajuns! Să se întoarcă acasă la ora asta, cu hainele rupte și cu obrazul murdar! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecinii?

M-am uitat la Ana. Încerca să-și ascundă fața sub părul lung, dar am văzut vânătăile de pe obraz. Știam adevărul: nu era vina ei. Fusese agresată de niște băieți din sat, dar Domnica refuza să accepte asta. Pentru ea, vina era mereu a fetei.

— Domnica, te rog… Nu vezi că suferă? Nu vezi ce i s-a întâmplat? am spus eu, cu vocea tremurândă.

Soacra mea a bătut cu pumnul în masă.

— Nu mă interesează! În casa asta nu se face rușine! Dacă nu ești în stare să-ți ții fata în frâu, atunci poate ar trebui să plecați amândouă!

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată viața am încercat să fiu pe placul familiei soțului meu, Gheorghe. Am tăcut când Domnica m-a criticat pentru orice: pentru ciorba prea sărată, pentru că Ana nu purta fustă la biserică, pentru că nu aveam bani destui. Dar acum era vorba de fiica mea. De copilul meu.

— Dacă trebuie să aleg între voi și Ana, aleg fiica mea! am spus, ridicându-mă în picioare. Vocea mi-a ieșit mai tare decât mă așteptam.

Domnica a rămas cu gura căscată. Gheorghe, care până atunci stătuse tăcut la capătul mesei, s-a ridicat brusc.

— Elizabeta, gândește-te bine ce spui! Familia e familie! Nu poți să ne dai la o parte pentru o prostie adolescentină!

— Nu e o prostie! Cineva trebuie să o creadă pe Ana! Cineva trebuie să fie de partea ei!

Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi. Ana s-a agățat de mine și a început să plângă în hohote. În acel moment am știut că nu mai există cale de întoarcere.

A doua zi dimineață, am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat cu Ana la sora mea din oraș. Gheorghe a rămas în pragul ușii, cu fața împietrită.

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci! a spus el.

Am simțit cum mi se frânge inima. Dar nu puteam să o las pe Ana singură. Nu după ce văzusem cât de mult suferise.

La început, viața la oraș a fost grea. Sora mea, Mariana, ne-a primit cu brațele deschise, dar apartamentul ei era mic și banii puțini. Ana a refuzat să iasă din cameră zile întregi. Mânca puțin și vorbea doar cu mine.

— Mamă, dacă nu eram eu… tu ai fi fost fericită acolo? m-a întrebat într-o seară.

— Nu spune asta niciodată! Tu ești tot ce am mai scump pe lume!

Dar adevărul era că mă simțeam vinovată. Mă gândeam la Gheorghe, la Domnica, la toți anii petrecuți împreună. La Paște nu ne-au sunat. Nici de ziua mea. Vecinii din sat au început să vorbească: „Elizabeta și-a luat fata și a fugit”, „Ana a făcut rușine familiei”.

Într-o zi, Mariana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu poți trăi toată viața cu inima ruptă între două lumi. Ai făcut ce trebuia pentru copilul tău.

Dar oare chiar făcusem? Oare puteam să-mi iert familia pentru că nu au crezut-o pe Ana? Sau trebuia să lupt mai mult ca să-i conving?

După câteva luni, Ana a început să meargă la terapie. Încet-încet, a revenit la școală și și-a făcut prieteni noi. Eu mi-am găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier. Viața părea că începe din nou.

Într-o seară târzie de toamnă, am primit un telefon de la Gheorghe.

— Elizabeta… poate ar trebui să vorbim. Domnica e bolnavă. Poate… poate ar trebui să vii acasă.

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. Am mers la spital împreună cu Ana. Domnica era slabă și palidă pe patul alb.

— N-am știut… N-am vrut… a murmurat ea când m-a văzut.

Nu știu dacă m-a iertat vreodată cu adevărat. Nici dacă eu am putut s-o iert pe ea. Dar în acea cameră de spital am simțit că povara începe să se ridice puțin câte puțin.

Acum locuim tot în oraș. Relația cu Gheorghe e rece, dar vorbim uneori despre Ana și despre trecut. Încercăm să ne vindecăm fiecare în felul lui.

Uneori mă întreb: oare am fost o mamă bună sau am trădat familia care m-a primit când eram tânără? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar dacă ar fi să aleg din nou… aș face același lucru pentru fiica mea.

Voi ce ați fi făcut? Poate există iertare pentru alegerile care ne rup sufletul în două?