Ziua în care Adrian s-a întors schimbat: Secretul care ne-a destrămat familia

— Nu mă mai minți, Adrian! urlu, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aruncă privirea spre podeaua din bucătărie. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima îmi bate nebunește. E a treia zi de când s-a întors din delegația de la Cluj și nu mai e omul pe care l-am cunoscut. Nu mă privește, nu mă atinge, nu vorbește decât strictul necesar.

— Nu e nimic, Ana, doar sunt obosit, spune el, dar vocea îi sună străină, ca și cum ar fi a altcuiva.

Mă uit la el și simt cum mă sufoc. Înainte să plece, făceam planuri pentru copilul nostru. Vorbeam despre nume, despre camera pe care o vom amenaja. Acum, între noi e un zid rece, de nepătruns.

În noaptea aceea nu pot dormi. Îl aud cum se fâțâie prin sufragerie, cum deschide ușa balconului și stă acolo minute în șir. Îmi amintesc de promisiunile lui, de jurămintele făcute la biserică, de toate serile în care râdeam împreună. Ce s-a întâmplat cu noi?

A doua zi dimineață, găsesc pe masa din bucătărie telefonul lui. Îl iau fără să gândesc prea mult. Nu sunt genul care să cotrobăie, dar ceva mă împinge să o fac. Mesajele sunt șterse, dar găsesc o fotografie salvată în galerie: el și o femeie necunoscută, râzând într-un restaurant. Mâna ei pe brațul lui. Mă lovește un val de greață și furie.

Când îl confrunt, tace. Se uită la mine cu ochii goi și nu spune nimic. Îmi vine să urlu, să-l zgudui până când recunoaște. În schimb, mă prăbușesc pe scaun și plâng ca un copil.

— Cine e? întreb printre sughițuri.

— Nu contează, Ana… E prea târziu.

Asta e tot ce-mi spune. În zilele următoare, evităm subiectul ca pe o rană infectată. Mama mă sună zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Îi spun că da, dar vocea mea sună fals chiar și pentru mine. Sora mea, Ioana, vine într-o seară cu o pungă de gogoși calde și mă ia în brațe fără să spună nimic. Știe totul doar privindu-mă.

— Ana, nu e vina ta că el a ales alt drum, îmi șoptește ea.

Dar eu nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? Am fost prea ocupată cu munca? Prea insistentă cu planurile noastre de familie? Prea naivă?

Adrian începe să doarmă pe canapea. Într-o dimineață îl găsesc împachetându-și hainele în tăcere.

— Plec la ai mei câteva zile… Trebuie să mă gândesc.

— Să te gândești la ce? La cum să-mi spui că vrei divorțul?

Nu răspunde. Ușa se trântește în urma lui și rămân singură într-o liniște apăsătoare.

În următoarele săptămâni, lumea noastră se destramă încet. Prietenii comuni ne evită sau ne privesc cu milă. La serviciu încerc să par normală, dar colegii simt că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, primesc un mesaj de la Adrian: „Am depus actele pentru divorț. E mai bine așa.”

Nu-mi vine să cred cât de repede se poate sfârși totul. Casa noastră devine un muzeu al amintirilor dureroase: fotografii de la nuntă, hainele lui rămase în dulap, jucăriile pentru copilul pe care nu-l vom avea niciodată.

Mama vine într-o zi cu o supă caldă și încearcă să mă facă să mănânc.

— Ana, viața merge înainte. Știu că doare acum, dar timpul vindecă orice rană.

— Dar dacă nu vreau să merg înainte? Dacă nu mai cred în nimic?

Ea oftează și mă strânge la piept ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

Trec luni până când reușesc să dorm o noapte întreagă fără să visez că Adrian se întoarce acasă. Prietenii mei mă scot la plimbări prin Herăstrău sau la cafenele mici din centru. Încet-încet învăț să respir din nou fără el.

Într-o zi îl văd pe stradă cu aceeași femeie din fotografie. Râd împreună și par fericiți. Mă opresc pentru o clipă și simt un gol imens în stomac. Dar apoi realizez că nu mai doare la fel ca înainte.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Drumul Taberei. Am început să pictez din nou, ceva ce nu mai făcusem din facultate. Viața mea nu e perfectă, dar e a mea.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta? Cât de mult putem reconstrui după ce totul s-a prăbușit? Poate că răspunsul nu e același pentru toți… Dar voi? Ați putea ierta o astfel de trădare?