Zagubită în umbra iubirii: Povestea Magdei, care și-a pierdut identitatea

— Magda, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Ce faci toată ziua? Nu vezi că nu ești bună de nimic? Glasul lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să găsesc scuze. „Poate am fost prea obosită… poate m-am grăbit…” Dar adevărul era că nu mai știam nici eu cine sunt. Mă uitam la mine în oglindă și vedeam doar o umbră palidă a fetei vesele care râdea cu prietenele la terasă, înainte să-l cunosc pe Radu.

Totul a început frumos, ca în povești. Radu era atent, mă asculta, îmi aducea flori. Părinții mei, Elena și Ion, îl plăceau la început. „E băiat serios, Magda, se vede că te iubește”, îmi spunea mama. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Încet-încet, Radu a început să controleze totul: cu cine vorbesc, unde merg, ce port. La început nu am observat. Credeam că e grijuliu. Dar apoi au început reproșurile: „De ce ai stat atât la mama ta? Ce-ai vorbit cu Alina? Nu-mi place bluza asta pe tine.”

Am încercat să-i explic mamei. „Nu știu ce să fac… parcă nu mai sunt eu.” Mama m-a privit lung, cu ochii umezi: „Magda, tu nu mai zâmbești ca înainte. Unde e fata mea?” Dar eu nu aveam răspuns. Mă simțeam prinsă într-o colivie invizibilă. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Alina mi-a scris de câteva ori: „Magda, hai să ieșim la o cafea!” Dar Radu făcea mereu scandal dacă plecam fără el.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: „Oare așa va fi toată viața mea?” Simțeam că mă sufoc. În acea noapte am visat că alerg printr-o pădure deasă și nu găsesc ieșirea. M-am trezit plângând.

A doua zi, Radu a venit cu flori. „Îmi pare rău că am țipat aseară. Dar tu mă provoci.” Era mereu aceeași poveste: el greșea, dar vina era tot a mea. Am început să cred că poate chiar eu sunt problema. Am renunțat la jobul meu de la librărie pentru că „nu aduceam destui bani acasă”. Am rămas doar cu treburile casei și cu gândurile mele negre.

Tata a venit într-o zi pe neașteptate. M-a găsit stând pe canapea, privind în gol. „Magda, ce-i cu tine? Nu te mai recunosc.” Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Tata a strâns din dinți: „Nu meriți asta! Hai acasă la noi câteva zile.” Dar Radu nu m-a lăsat: „Ce-o să creadă lumea? Că nu suntem în stare să fim o familie?”

Au urmat luni de tăcere și frică. Mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de putere. Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un jurnal din liceu. Am citit pagini întregi despre visele mele: voiam să călătoresc, să scriu o carte, să am prieteni mulți. Am izbucnit în lacrimi. Unde dispăruse fata aceea?

Într-o seară, după ce Radu a plecat la o bere cu prietenii lui, am sunat-o pe Alina. Vocea ei caldă mi-a dat curaj: „Magda, nu ești singură! Dacă vrei să pleci de acolo, te ajut.” Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, tremurând de frică și speranță.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul pe furiș și am plecat la părinți. Radu a sunat furios: „Cum poți să-mi faci asta? O să regreți!” Dar pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică.

Acasă la ai mei am dormit trei zile fără să mă trezesc. Mama mi-a făcut supa preferată și m-a ținut în brațe ca pe un copil mic. Tata mi-a spus: „Orice ar fi, noi suntem aici.” Au urmat luni grele de terapie și încercări de a mă regăsi. Nu a fost ușor – încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de teamă.

Dar încet-încet am început să ies din umbră. Am reluat legătura cu prietenele mele, am mers la interviuri de angajare și am început să scriu din nou în jurnalul meu vechi. Încerc să mă iert pentru anii pierduți și să-mi dau voie să visez din nou.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să iubesc fără teamă sau dacă voi avea curajul să fiu iar eu însămi până la capăt. Dar știu sigur un lucru: nimeni nu merită să-și piardă vocea și sufletul pentru dragostea altcuiva.

Oare câte femei trăiesc astăzi povestea mea și nu au curajul să spună nimic? Ce-ar fi dacă ne-am ridica toate și am spune: „Ajunge!”?