Vocea pe care nimeni nu o aude: povestea bunicii mele, Marta

— Julia, nu mai insista, nu avem timp acum! vocea mamei a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Stăteam cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi adun curajul să mai spun ceva. Tata nici nu s-a uitat la mine, răsfoia ziarul cu o nepăsare care mă durea fizic.

— Dar mama, bunica e singură de când a murit bunicul. Nu mai iese din casă, nu vorbește cu nimeni… Nu putem să mergem măcar în weekend la ea?

Mama a oftat adânc, așa cum face mereu când nu vrea să continue discuția. — Julia, are 78 de ani, e obișnuită cu singurătatea. Și noi avem problemele noastre. Nu putem să fim peste tot.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când încercam să-i conving. De fiecare dată, răspunsurile lor erau aceleași: „Nu avem timp”, „E departe”, „O să se descurce”. Dar eu știam că nu se descurcă. O sunam aproape zilnic și de fiecare dată vocea ei era tot mai stinsă.

— Julia dragă, nu te mai necăji pentru mine, îmi spunea ea la telefon. Sunt bine, mă uit la televizor, citesc… Dar știam că minte. O auzeam cum oftează lung după fiecare propoziție.

Bunica Marta fusese odată sufletul familiei. De Crăciun și de Paște ne aduna pe toți în jurul mesei, făcea sarmale și cozonaci, râdea cu poftă și ne povestea întâmplări din tinerețea ei. După ce bunicul Ion s-a dus, parcă s-a stins și ea puțin câte puțin. Casa lor mare din satul Ciorogârla a devenit prea tăcută, prea rece.

Într-o zi de noiembrie, am decis să merg singură la ea. Am luat trenul de dimineață și am coborât în gara mică unde timpul părea că stă pe loc. Când am intrat în curte, am văzut-o pe bunica stând pe bancă, cu ochii pierduți spre poartă. M-a recunoscut abia când am ajuns lângă ea.

— Julia! Ce surpriză! Ai venit singură?

Am dat din cap și am îmbrățișat-o strâns. Era atât de fragilă încât mi-a fost teamă să nu o frâng.

— Hai în casă, e frig afară, mi-a spus ea încet.

În sufragerie mirosea a mere coapte și a vechi. Pe masă era o cană cu ceai răcit și un șal tricotat de ea demult. Am stat ore întregi povestind despre orice: despre școală, despre prieteni, despre vremurile când era tânără și mergea la baluri în sat. Dar la un moment dat s-a oprit și m-a privit lung.

— Știi, Julia… uneori mi-e frică de liniștea asta. Parcă aud pașii bunicului pe hol sau vocea lui când mă strigă. Dar nu e nimeni. Și atunci mă gândesc că poate așa e bătrânețea: o așteptare fără sfârșit.

Mi-au dat lacrimile. Nu știam ce să-i spun. Am luat-o de mână și am stat așa mult timp, fără cuvinte.

Când m-am întors acasă, le-am povestit părinților totul. Tata s-a enervat:

— Julia, nu putem să ne mutăm la țară pentru ea! Avem serviciu aici! Și tu ai școală!

Mama a încercat să fie mai blândă:

— O să-i trimitem niște bani să-și ia ce are nevoie…

Dar nu despre bani era vorba. Bunica avea nevoie de oameni, de prezență, de cineva care să o asculte.

În lunile care au urmat, am început să merg la ea cât de des puteam. Uneori o luam cu mine la oraș pentru câteva zile. Îi plăcea să meargă în parc sau la piață, să vadă lume. Dar de fiecare dată când trebuia să plece înapoi acasă, ochii i se umpleau de tristețe.

Într-o seară de primăvară, am găsit-o plângând în camera ei.

— Mi-e dor de toți… De bunicul tău, de vremurile când casa era plină… Acum parcă nici nu mai exist pentru nimeni.

Am simțit furie față de părinții mei și față de toți cei care uitaseră de ea. Am încercat să-i sun pe unchiul Radu și pe mătușa Elena — frații mamei — dar fiecare avea scuzele lui: „Suntem ocupați”, „E prea departe”, „O să venim la Paște”.

Bunica s-a îmbolnăvit ușor-ușor. Nu era nimic grav la început: o răceală, o durere de spate… Dar lipsa oamenilor o măcina mai tare decât orice boală fizică. Doctorul din sat mi-a spus într-o zi:

— Julia, bătrânii nu mor doar de boli… mor și de singurătate.

Am început să scriu scrisori către rudele noastre din orașe diferite. Le-am povestit cum e bunica acum: cât de mult îi lipsesc oamenii dragi, cât de mult ar vrea să audă o voce cunoscută la telefon sau să vadă pe cineva la poartă. Unii au răspuns cu promisiuni vagi; alții nici atât.

Într-o duminică am organizat o masă mare la bunica acasă și i-am rugat pe toți să vină. Au venit doar câțiva verișori și vecina Ileana. Bunica a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Sufletul omului are nevoie de alți oameni ca să trăiască… Nu doar de pâine sau medicamente, mi-a spus ea atunci.

Acum bunica e tot singură în casa ei mare din Ciorogârla. Eu încerc să ajung cât pot de des la ea, dar uneori mă simt neputincioasă în fața indiferenței celorlalți.

Mă întreb adesea: oare câți bătrâni ca bunica Marta trăiesc în tăcere și nimeni nu le mai aude vocea? Oare chiar atât de greu e să fim prezenți pentru cei care ne-au crescut?