Visul unei case care ne-a destrămat familia

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce stăteam în mijlocul bucătăriei noastre reci, cu gresia crăpată și pereții goi. Rareș s-a întors spre mine, obosit, cu ochii încercănați de nopțile nedormite și grijile care ne apăsau pe amândoi.

— Larisa, ce vrei să fac? Să scot bani din piatră seacă? Crezi că nu mă doare când te văd așa?

Aveam doar optsprezece ani când am aflat că sunt însărcinată. Mama a început să plângă când i-am spus. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Rareș a rămas pe loc, cu ochii mari, apoi m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche: „O să fie bine. O să avem casa noastră, o să fim o familie.”

Așa a început visul nostru. Am renunțat la liceu, deși eram în clasa a douăsprezecea. Rareș lucra deja la un service auto, dar banii abia ne ajungeau de chirie într-o garsonieră mică din cartierul Dacia. În fiecare seară, desenam pe hârtie planul casei noastre: două camere, o bucătărie luminoasă, o curte mică pentru copil. Ne imaginam cum o să punem perdele albe la geamuri și cum o să mirosim cozonac proaspăt de Crăciun.

Când am născut-o pe Ilinca, totul părea posibil. Am simțit că lumea e a noastră. Dar după două luni, Rareș a venit acasă cu fața palidă.

— M-au dat afară. Au zis că nu mai au nevoie de ucenici.

Am simțit cum mi se prăbușește totul. Mama ne-a primit înapoi acasă, dar tata nu vorbea cu noi. În fiecare dimineață mă uitam la Ilinca și mă întrebam dacă am făcut bine să aduc un copil într-o lume atât de nesigură.

După câteva luni, Rareș a găsit de lucru la o firmă de construcții. Salariul era mic, dar măcar era ceva. Am început să strângem bani pentru avansul la o casă mică la marginea orașului. Ne-am împrumutat de la verișoara lui Rareș și de la nașa mea. Când am semnat contractul cu dezvoltatorul imobiliar, am simțit că visul nostru prinde contur.

Dar casa era doar pe hârtie. Constructorul tot amâna lucrările. „Mai durează două luni”, „Nu avem materiale”, „A plouat prea mult”. Între timp, plăteam ratele și chiria la apartamentul mamei. Rareș venea acasă tot mai târziu și tot mai nervos.

— Ce-ai pățit? l-am întrebat într-o seară.

— Nimic! Lasă-mă în pace!

Am început să mă simt singură. Mama îmi spunea mereu:

— Ți-am zis eu că nu ești pregătită să fii mamă! Uite unde ai ajuns!

Tata nu mă privea niciodată în ochi. Ilinca plângea nopți întregi și eu nu mai aveam putere nici să mă ridic din pat.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: „Restanță la credit. Risc de executare silită.” Am simțit că mă sufoc. Rareș a început să bea cu colegii după muncă. Venea acasă mirosind a alcool și țipând la mine pentru orice nimic.

— De ce nu gătești ceva normal? De ce plânge copilul ăsta tot timpul?

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu mai pot cu Larisa! M-a terminat psihic! Dacă nu era copilul…

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am ieșit din casă, fără să știu unde merg. Am mers pe jos până în parc și m-am așezat pe o bancă. M-am uitat la cer și am început să plâng în hohote.

A doua zi m-am întors acasă. Rareș nu era acolo. Mama m-a privit lung:

— Ce-ai de gând să faci? Nu poți trăi toată viața așa.

Nu știam ce să-i răspund. În următoarele săptămâni, Rareș a venit tot mai rar acasă. Într-o zi mi-a spus:

— Larisa, cred că ar trebui să ne despărțim o vreme. Poate ne face bine.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar ceva din mine s-a schimbat atunci. Am început să caut un job part-time ca bonă. Am reușit să câștig câțiva bani și să-mi cumpăr haine pentru Ilinca fără să cer ajutorul nimănui.

Casa noastră nu s-a construit niciodată. Dezvoltatorul a dat faliment și banii s-au dus pe apa sâmbetei. Rareș s-a mutat cu altcineva după câteva luni. Eu am rămas cu Ilinca și cu un vis spulberat.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu viața nu e dreaptă cu toți. Poate că familia nu e mereu ceea ce ne imaginăm când suntem tineri și îndrăgostiți.

Oare câți dintre noi își pierd visele încercând să construiască un „acasă” care nu există decât în povești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?