Victoria și alegerea care a zguduit familia: „Nu mai vreau să trăiesc doar pentru voi!”

— Cum adică pleci? Mama, nu poți să faci asta! Eliana aproape că țipa, cu ochii mari, umezi, fixându-mă ca și cum aș fi comis cea mai mare trădare. Nova, mai tăcută de obicei, stătea cu mâinile încrucișate, sprijinită de tocul ușii, privindu-mă cu o răceală care mă durea mai tare decât orice cuvânt.

Nu era prima ceartă din casa noastră, dar niciodată nu simțisem atâta greutate în aer. Mi-am trecut mâna tremurândă prin păr și am încercat să-mi găsesc vocea. — Fetele mele, am 54 de ani. Am muncit toată viața, am crescut două fete minunate, am tras de mine să vă fie vouă bine. Dar acum… acum simt că nu mai pot. Vreau să trăiesc și eu, să văd lumea, să mă bucur de ce a mai rămas din viața mea.

Totul a început cu vestea morții surorii mele, Mariana. Am plâns-o cu zilele, dar când avocatul mi-a spus că mi-a lăsat moștenire apartamentul ei din Cluj și ceva bani puși deoparte, am simțit că universul îmi dă o șansă. O șansă la libertate, la o viață pe care nu am avut-o niciodată. Dar cum să le spun fetelor mele că vreau să plec, să mă mut la Cluj, să călătoresc, să mă apuc de pictură, să mă regăsesc?

Soțul meu, Doru, a plecat când Nova avea doar 10 ani. A fost greu, dar nu am avut timp să sufăr. Am lucrat două joburi, am făcut naveta, am renunțat la orice vis personal. Am fost mama care nu a lipsit de la nicio serbare, care a stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnave, care a pus pe masă ultima felie de pâine pentru ele. Am fost și tată, și mamă, și prietenă, și dușman, când trebuia să le cert. Dar niciodată nu am fost doar Victoria.

— Ești egoistă, a zis Nova, cu voce joasă. Cum poți să ne lași acum, când avem și noi nevoie de tine? Eu abia m-am mutat cu Alex, Eliana are probleme la serviciu… Tu chiar nu vezi?

Mi-am mușcat buza. — Văd, Nova. Dar voi aveți 28 și 31 de ani. Aveți viețile voastre. Eu nu mai pot să fiu doar umbra voastră. Nu vreau să mor cu regretul că nu am trăit niciodată pentru mine.

Eliana a izbucnit în plâns. — Toată viața ne-ai spus că familia e pe primul loc! Acum, când ai bani, vrei să ne lași baltă? Ce fel de mamă face asta?

Am simțit un nod în gât. — O mamă obosită. O femeie care a uitat cum e să fie fericită. Nu vă cer să mă înțelegeți, dar vă rog să nu mă urâți.

Au urmat săptămâni de tăcere și reproșuri. Telefonul nu mai suna, mesajele erau scurte și reci. Prietenele mele, Rodica și Mirela, m-au încurajat. — Victoria, ai dreptul să fii fericită! Nu ești doar mama lor, ești și tu om! Dar vinovăția mă rodea. Mă uitam la pozele cu ele mici, la desenele de la grădiniță, la scrisorile pentru Moș Crăciun. Oare chiar meritam să fiu fericită, dacă asta le rănea?

Într-o seară, Nova a venit la mine. — Mama, Alex zice că exagerez, dar nu pot să nu mă simt abandonată. Tu ai fost totul pentru noi. Dacă pleci, ce mai rămâne?

Am luat-o în brațe, am plâns amândouă. — Nova, nu plec din viața voastră. Plec din rolul de martir. Vreau să fiu mama voastră, dar și femeia care zâmbește dimineața, care merge la teatru, care pictează, care iubește. Poate că nu înțelegi acum, dar într-o zi, când vei avea și tu copii, vei vedea cât de greu e să te pierzi pe tine pentru ceilalți.

Eliana a venit după două zile, cu ochii roșii. — Îmi pare rău că am țipat. Mi-e frică, mama. Mi-e frică să nu te pierd.

— Nu mă pierzi, iubita mea. Mă regăsesc. Și sper să mă găsiți și voi, într-o zi, așa cum sunt cu adevărat.

Am vândut apartamentul nostru mic din București, am împărțit banii cu ele, am păstrat doar strictul necesar. M-am mutat la Cluj, într-un apartament luminos, cu vedere spre Făget. Am început să pictez, să merg la cursuri de dans, să ies cu oameni noi. La început, fetele nu m-au vizitat. Dar, încet-încet, au început să mă sune, să mă întrebe ce fac, să-mi trimită poze cu ele. Au venit în vizită de ziua mea, am râs, am plâns, am povestit. Nu e totul perfect, dar simt că, pentru prima dată, trăiesc.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea egoistă. Dar apoi mă gândesc: oare nu e mai bine să le arăt fetelor mele că și mamele au dreptul la fericire? Că nu trebuie să ne sacrificăm până la uitare de sine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb și pe voi: câte dintre noi am uitat cine suntem, doar ca să fim „mame perfecte”? Și cât de mult ne costă, pe noi și pe copiii noștri, această uitare?