Viața pe care n-am trăit-o: „Am vrut să trăiesc și pentru mine, nu doar pentru fiul și nepoții mei”

— Mamă, iar ai uitat să pui sare în supă! vocea lui Vlad răsună tăios prin bucătăria mică, în timp ce eu încerc să-mi ascund tremurul mâinilor. Mă uit la el, la bărbatul care a crescut sub ochii mei, și mă întreb când a devenit atât de nerăbdător, atât de grăbit să-mi găsească greșeli.

Afară plouă mărunt, iar picăturile bat ritmic în geam. Miroase a ciorbă și a pâine proaspătă, dar în sufletul meu e frig. Îmi amintesc de vremurile când Vlad era mic și mă striga din camera lui: „Mama, vino să-mi citești!” Atunci aveam răbdare, aveam speranțe. Acum, la 67 de ani, mă simt ca o umbră în propria casă.

— Lasă, Vlad, pun eu sare acum, îi spun încet, dar el deja iese din bucătărie, trântind ușa după el. Aud râsetele nepoților din sufragerie, iar inima mi se strânge. Ei sunt lumina ochilor mei, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am trăit prea mult pentru ei și prea puțin pentru mine.

Când eram tânără, visam să devin profesoară de limba română. Îmi plăcea să citesc poezii și să scriu povești. Dar viața nu m-a întrebat ce vreau. M-am măritat cu Ion la 19 ani, pentru că „așa se face”, și am rămas însărcinată cu Vlad la scurt timp. Ion era muncitor la combinat și venea acasă obosit, cu palmele crăpate de muncă. Eu am renunțat la facultate ca să cresc copilul. „O să ai timp pentru tine mai târziu”, îmi spunea mama mea. Dar timpul a trecut pe lângă mine ca un tren pe care nu l-am prins niciodată.

Ion s-a stins devreme, la 52 de ani. Am rămas singură cu Vlad adolescent, un băiat rebel care nu voia să audă de școală. Am muncit ca femeie de serviciu la liceu ca să-l țin pe linia de plutire. Îmi amintesc cum veneam acasă seara târziu, cu mâinile roșii de la detergenți, iar Vlad mă întreba dacă avem bani de pantofi noi. Niciodată nu am avut destul pentru mine.

Anii au trecut repede. Vlad s-a însurat cu Irina, o fată frumoasă dar rece, care m-a privit mereu ca pe o povară. Când s-au născut copiii lor, am devenit bona de serviciu. „Mama, nu putem fără tine”, îmi spunea Vlad când voiau să plece în concediu sau când Irina avea nevoie de ajutor prin casă. Am renunțat la orice vis de-al meu. N-am mai citit o carte cap-coadă de ani buni.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi caietul meu cu poezii din tinerețe. Am început să citesc cu voce tare:

„Sunt umbră pe perete,
Sunt dor ce nu se spune,
Sunt lacrimă ascunsă
În colț de rugăciune.”

Am plâns atunci ca un copil. M-am întrebat unde s-a dus fata aceea care visa să schimbe lumea prin cuvinte.

— Bunico, vii să te joci cu noi? mă strigă Ana din sufragerie.

Merg spre ei cu zâmbetul pe buze, dar în suflet simt că mă pierd pe mine însămi cu fiecare zi care trece. Seara, după ce toți adorm, mă uit pe geam la luminile orașului și mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să spun „nu”. Să spun „acum e rândul meu”.

Într-o duminică dimineață, am încercat să le spun:

— Vlad, Irina… m-am gândit că mi-ar plăcea să merg la un curs de literatură la Casa de Cultură. Poate chiar să scriu din nou…

Irina a ridicat din sprâncene:

— Și cine stă cu copiii?

Vlad a oftat:

— Mamă, ai tot timpul din lume pentru poezii. Acum avem nevoie de tine aici.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am zâmbit fals și am dat din cap că înțeleg. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc.

Au trecut luni de atunci. Am început să scriu din nou, pe ascuns. Poezii despre dorințe neîmplinite și despre femeia care am fost cândva. Le ascund sub saltea ca pe o comoară interzisă.

Într-o seară, Ana a găsit unul dintre caiete.

— Bunico, ai scris tu asta? E foarte frumos!

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată după mulți ani o scânteie de bucurie adevărată.

— Da, Ana… am scris eu.

— Poți să-mi citești?

Am citit încet, iar ea m-a ascultat cu ochii mari. Poate că nu e prea târziu să fiu și altceva decât bunica sau mama care gătește și spală haine.

Dar uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să trăiesc pentru mine mai devreme, oare aș fi fost mai fericită? Sau sacrificiul pentru familie e singura cale pe care o avem noi, femeile?

Voi ce credeți? E vreodată prea târziu să începi să trăiești pentru tine?