Viața mea s-a prăbușit într-o clipă: povestea Magdei dintr-un cartier bucureștean

— Magda, trebuie să-ți spun ceva, vocea mamei tremura la telefon, iar eu am știut că nu e nimic bun. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata, iar blocul nostru din Drumul Taberei părea mai întunecat ca niciodată. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă. — Radu… a avut un accident. Nu mai e, Magda. Nu mai e.

Am căzut în genunchi pe gresia rece din bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să scot un sunet. Fetița mea, Ilinca, dormea liniștită în camera ei, fără să știe că lumea noastră tocmai se prăbușise. M-am târât până la patul ei și am stat acolo, cu capul pe marginea saltelei, plângând în tăcere până dimineața.

Primele zile după moartea lui Radu au fost un coșmar din care nu mă puteam trezi. Vecinii mă priveau cu milă, mama încerca să mă ajute, dar eu eram ca o umbră. Îmi repetam mereu: „Trebuie să fiu tare pentru Ilinca. Trebuie să fiu tare.” Dar nu știam cum.

La parastas, când lumea încă murmura rugăciuni, o femeie tânără, cu ochii umflați de plâns, s-a apropiat de mine. — Magda, trebuie să vorbim, a spus ea, privindu-mă direct în ochi. Am simțit un fior rece pe șira spinării. — Eu sunt Ana. Și… Radu este și tatăl băiețelului meu, Vlad.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară, în ploaie, fără umbrelă, fără să-mi pese de nimic. M-am așezat pe o bancă udă, cu capul în mâini. Cum a putut să-mi facă asta? Cum a putut să trăiască o viață dublă, să mă mintă, să ne mintă pe amândouă?

Mama m-a găsit acolo, udă leoarcă, și m-a tras înapoi în bloc. — Magda, trebuie să fii tare. Pentru Ilinca. Pentru tine. Nu-l lăsa să te distrugă și după moarte.

Dar nu puteam. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Îmi petreceam nopțile uitându-mă la pozele cu Radu, încercând să găsesc semnele, minciunile, să înțeleg unde am greșit. Ilinca mă întreba mereu: — Mami, când vine tati acasă? Și eu nu știam ce să-i spun.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu Vlad de mână. Băiețelul avea ochii lui Radu, același zâmbet ștrengar. — Magda, nu vreau nimic de la tine. Dar Vlad merită să-și cunoască sora. Merită să știe cine a fost tatăl lui.

Am vrut să urlu, să o alung, să-i spun că nu vreau să văd copilul trădării. Dar când Ilinca a ieșit din cameră și l-a văzut pe Vlad, a zâmbit larg și l-a luat de mână. — Vrei să te joci cu mine?

Atunci am simțit că mă prăbușesc din nou, dar altfel. Am văzut inocența copiilor, lipsa lor de vină. Vlad nu avea nicio vină că Radu a fost un laș. Ilinca nu avea nicio vină că eu eram sfâșiată între ură și durere.

Au urmat luni grele. Am început să merg la psiholog, la insistențele mamei. — Magda, nu poți să duci totul singură. Nu e rușine să ceri ajutor.

La început, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Dar, încet-încet, am început să-mi spun povestea. Să-mi recunosc furia, frica, neputința. Să plâng fără să mă ascund.

Ana venea tot mai des cu Vlad. La început, stăteam ca două străine, fiecare cu durerea ei. Dar, într-o zi, când Ilinca și Vlad s-au certat pentru o jucărie, am izbucnit amândouă în râs. Era atât de absurd, atât de normal, încât pentru o clipă am uitat de tot.

— Magda, știu că nu mă vei ierta niciodată, mi-a spus Ana într-o seară, când copiii dormeau. Dar eu nu am știut că Radu era încă cu tine. Și eu am fost mințită.

Am privit-o lung. Am văzut în ochii ei aceeași durere, aceeași trădare. — Nu știu dacă pot să te iert, Ana. Dar știu că nu vreau ca Ilinca și Vlad să crească fără să se cunoască.

Am început să ne ajutăm una pe alta. Să ne împărțim grijile, să ne sprijinim când una dintre noi claca. Mama a devenit bunica pentru amândoi. Vecinii au început să ne privească altfel, unii cu milă, alții cu respect.

Au trecut doi ani de atunci. Ilinca și Vlad sunt de nedespărțit. Eu și Ana am devenit, fără să ne dăm seama, o familie ciudată, dar reală. Încă mai am momente când mă trezesc noaptea și plâng după Radu, după viața pe care am pierdut-o. Dar am învățat să iert. Să mă iert și pe mine, pentru că nu am văzut, pentru că am rămas, pentru că am urât.

Uneori mă întreb: oare chiar putem construi ceva frumos din atâta durere? Oare copiii noștri vor învăța să iubească, să ierte, să fie mai buni decât am fost noi? Poate că nu există familie perfectă, dar există curajul de a merge mai departe. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că ați putea ierta și începe din nou?