Viața mea între două lumi: De ce trebuie să-mi cer scuze că am reușit?

— Nu înțeleg, Irina, cum poți să dormi liniștită noaptea, știind că sora ta abia are cu ce să-și plătească facturile, iar tu dai bani pe mofturi, pe grădiniță privată! vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Mă uit la ea, la mâinile ei muncite, la ochii ei obosiți, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când avem discuția asta, dar de fiecare dată doare la fel de tare.

— Mamă, nu e un moft. E pentru David. Vreau să aibă parte de ceva mai bun decât am avut noi. Știi cât am muncit să ajung aici, nu? răspund, încercând să-mi țin vocea calmă, dar simt cum mi se frânge pe dinăuntru.

— Și ce, Irina? Sora ta, Roxana, nu muncește? Ea de ce nu poate? De ce nu o ajuți, dacă tot ai? De ce trebuie să-ți arăți superioritatea?

Superioritate. Cuvântul ăsta mă lovește ca o palmă. Nu m-am simțit niciodată superioară. Am simțit doar că mă sufoc, că trebuie să ies din sărăcia aia, din apartamentul nostru cu două camere, unde ne certam pe spațiu și pe resturile de mâncare. Am simțit că dacă nu fac ceva, o să rămân toată viața acolo, ca mama, ca Roxana. Și am fugit. Am învățat, am muncit, am acceptat orice job, orice umilință, doar ca să pot să-mi permit, într-o zi, să nu mai număr fiecare leu.

Dar nimeni nu vede asta. Pentru ei, sunt doar fata care „a avut noroc”.

— Roxana nu vrea să-și schimbe viața, mamă. Știi bine că a avut șansa să plece la facultate, dar a ales să rămână aici, să se mărite cu Marian. Eu nu pot trăi viața ei, la fel cum ea nu poate trăi a mea, încerc să explic, dar știu că vorbele mele nu ajung la ea.

Mama oftează, se uită pe geam, la blocurile cenușii, la copiii care se joacă printre mașini. — Nu e drept, Irina. Nu e drept să ai tu totul, iar ea nimic. Sunteți surori.

Mă ridic de la masă, simt că nu mai pot respira. — Mamă, nu am totul. Am doar altceva. Și nu vreau să mă simt vinovată pentru asta.

Ieșind din apartament, simt ochii vecinelor pe mine. „Aia cu mașina mică roșie, care-și duce copilul la școală privată.” Știu ce gândesc. Că m-am dat mare, că nu mai sunt de-a lor. Dar nu știu câte nopți am plâns, câte rate am plătit, câte zile am mâncat doar covrigi ca să-i pot lua lui David haine decente.

Ajung acasă, în apartamentul meu de la etajul patru, cu mobila veche, dar curată. David mă întâmpină cu un desen: „Mami, uite, am desenat familia noastră!” Pe hârtie suntem eu, el și un soare mare, galben. Nu e niciun nor. Îl iau în brațe și simt că mă topesc de drag.

Seara, primesc un mesaj de la Roxana: „Poți să-mi împrumuți 200 de lei până la salariu? Marian iar a rămas fără serviciu.” Mă uit la ecran, la cuvintele reci, și nu știu ce să răspund. Dacă îi dau, mama va spune că e normal, că așa trebuie. Dacă nu îi dau, voi fi egoista familiei. Dar nimeni nu mă întreabă dacă eu am nevoie de ceva. Nimeni nu știe că și eu am rate, că și eu mă tem pentru ziua de mâine.

Îi trimit banii. Fără alte cuvinte. Știu că nu-i va returna niciodată. Știu că nu va mulțumi. Știu că, pentru mama, tot nu va fi suficient.

Noaptea, nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria noastră, la serile în care stăteam toate trei în pat, ascultând povești la radio, visând la o viață mai bună. Mă gândesc la tata, care a plecat și nu s-a mai întors, la promisiunile lui deșarte. Mă gândesc la Roxana, la ochii ei triști, la viața pe care și-a ales-o, la invidia care o macină. Și mă gândesc la mine, la lupta mea de fiecare zi, la vinovăția care nu mă lasă să mă bucur de ce am.

A doua zi, la grădiniță, o aud pe o altă mamă: — Irina, tu mereu arăți atât de odihnită! Ce norocoasă ești că ai un copil atât de cuminte și un job bun! Zâmbesc, dar înăuntru simt că mă prăbușesc. Nimeni nu știe cât de greu mi-a fost, cât de mult am sacrificat. Nimeni nu vede nopțile nedormite, frica, singurătatea. Toți văd doar rezultatul, nu și drumul până aici.

Seara, mama mă sună din nou. — Irina, să nu uiți să vii duminică la masă. Roxana o să fie și ea. Poate discutați, poate vă împăcați. Nu vreau să vă văd certate.

Nu suntem certate, mamă. Suntem doar două surori care trăiesc în lumi diferite, cu așteptări diferite, cu vise diferite. Dar cum să-i explic asta unei mame care a crescut cu ideea că totul trebuie împărțit, că nimeni nu are voie să iasă din rând?

Duminică, la masă, atmosfera e tensionată. Roxana nu mă privește. Mama încearcă să facă glume, dar nimeni nu râde. David se joacă cu verii lui, fără griji. La desert, Roxana izbucnește: — Tu nu știi cum e să nu ai bani nici de pâine, Irina! Tu nu știi cum e să te uiți la copilul tău și să nu poți să-i dai ce are nevoie!

Mă uit la ea și simt că-mi vine să plâng. — Ba știu, Roxana. Știu prea bine. Tocmai de aceea am făcut tot ce am putut să nu mai ajung acolo. Și nu-mi pare rău. Dar nu pot trăi viața ta, la fel cum tu nu poți trăi a mea.

Mama oftează. — Fetele mele, de ce nu puteți fi ca înainte? De ce trebuie să vă certați mereu?

Nu mai răspund. Mă ridic, îl iau pe David de mână și plec. În drum spre casă, mă gândesc: Oare chiar trebuie să-mi cer scuze că am reușit? Oare e vina mea că am vrut mai mult? Sau, poate, e doar vina unei societăți care ne învață că nu avem voie să ieșim din rând, că nu avem voie să fim fericiți dacă ceilalți nu sunt?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați împăca dorința de a ajuta cu nevoia de a trăi pentru voi înșivă?