Viața mea, între două generații: Povestea unei bunici din București

— Mama, nu înțeleg de ce te plângi. E normal ca bunica să ajute! Irina ridică vocea, iar ochii ei capătă acea nuanță rece pe care o recunosc din copilăria ei. Stau în bucătăria mică, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând vasele după prânzul la care am gătit pentru toți: Irina, soțul ei, cei doi copii și eu. Miroase a supă de pui și a oboseală.

Mă uit la mâinile mele, crăpate de detergent, și simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când aud aceste cuvinte. De fapt, le aud aproape zilnic, sub diferite forme: „Mama, poți să iei copiii de la grădiniță?”, „Mama, poți să stai cu ei diseară că avem o ședință la serviciu?”, „Mama, poți să gătești ceva pentru mâine?”

Am 62 de ani și pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. După ce soțul meu, Gheorghe, a murit acum șapte ani, am rămas singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Atunci când Irina a născut primul copil, pe Vlad, am simțit că viața mea capătă din nou sens. M-am mutat aproape de ei ca să pot fi de ajutor. Îmi plăcea să-l țin în brațe pe Vlad, să-i cânt „Nani, nani”, să-i simt respirația caldă pe umăr. Apoi a venit și Ana-Maria, iar bucuria s-a dublat.

Dar anii au trecut și bucuria s-a transformat încet-încet într-o rutină apăsătoare. Irina și soțul ei lucrează mult. Eu sunt mereu acolo: dimineața îi duc la grădiniță sau la școală, după-amiaza îi iau acasă la mine sau la ei, le gătesc, îi ajut la teme, îi culc dacă părinții întârzie. Nu mai am timp pentru mine. Nu mai am timp să citesc o carte sau să merg la biserică așa cum obișnuiam. Prietenele mele mă sună tot mai rar; știu că nu pot ieși la cafea sau la plimbare.

Într-o seară, după ce am adormit copiii și am rămas singură în sufrageria lor, am început să plâng în tăcere. M-am întrebat: când a devenit viața mea doar despre ceilalți? Când am încetat să mai fiu Elena și am devenit doar „mama” sau „bunica”?

A doua zi dimineață, i-am spus Irinei că sunt obosită și că aș vrea să ia o pauză de la babysitting. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe Lună.

— Mama, nu poți să faci asta! Copiii au nevoie de tine! Noi avem nevoie de tine! Tu ai stat acasă toată viața cu mine… Acum ce vrei? Să te odihnești?

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să-i spun că nu mai sunt tânără, că mă dor genunchii, că uneori uit lucruri simple și mă sperii. Dar n-am avut curaj. Mi-am înghițit lacrimile și am continuat să fac ce făceam mereu: să ajut.

Într-o zi de sâmbătă, când Vlad a venit la mine cu un desen pe care scria „Te iubesc, bunico!”, am simțit un nod în gât. M-am bucurat sincer pentru gestul lui, dar m-am întrebat dacă dragostea asta vine din recunoștință sau din obișnuință.

Seara aceea am petrecut-o singură în apartamentul meu. Am deschis albumul cu poze vechi: eu tânără, cu Gheorghe la mare; eu cu Irina în brațe; eu la serviciu, zâmbind larg. Unde e femeia aceea? Ce s-a întâmplat cu visele mele? Mi-am dorit vreodată altceva decât familie? Poate că da… Poate că nu mi-am dat voie să visez mai mult.

Într-o zi ploioasă de martie, m-am întâlnit cu Maria, prietena mea din liceu. Ea merge la cursuri de pictură pentru seniori și mi-a povestit cât de mult îi place.

— Elena, vino și tu! Nu e târziu să faci ceva pentru tine!

Am râs amar:

— Maria, eu nu mai știu cine sunt fără copii sau nepoți…

— Tocmai de asta trebuie să vii!

Am început să mă gândesc serios la propunerea ei. Dar când i-am spus Irinei că vreau să merg la cursuri două zile pe săptămână și nu voi putea lua copiii atunci, a izbucnit:

— Deci tu alegi niște străini în locul familiei tale? Cum poți fi atât de egoistă?

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Am plecat acasă tremurând. Toată noaptea m-am frământat: oare chiar sunt egoistă dacă vreau puțin timp pentru mine? Oare rolul meu e doar să fiu umbra familiei mele?

În zilele următoare am început să refuz unele cereri ale Irinei. La început s-a supărat rău; nu mi-a vorbit două zile. Apoi a venit la mine cu ochii roșii:

— Mama… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e greu… Nu știu cum să mă descurc fără tine.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. I-am spus că o iubesc și că vreau să fiu aproape de ea și copii, dar am nevoie și eu de puțin spațiu pentru mine.

Nu e ușor nici acum. Încercăm să găsim un echilibru: uneori stau cu copiii, alteori merg la pictură sau citesc în parc. Învăț să spun „nu” fără vinovăție.

Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită dar hotărâtă să nu se mai piardă pe sine. Oare câte dintre noi trăim aceeași poveste? Oare când vom învăța că iubirea nu înseamnă sacrificiu total?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că vreau ca restul vieții mele să fie al meu — nu doar al altora.

Voi ce credeți? E egoism sau dreptul fiecăruia dintre noi să-și regăsească propriul drum după o viață dedicată familiei?