Viața la secundă: Povestea mea cu soacra mea și programul ei de fier

„E ora șapte fix, Ana! Dacă nu cobori acum, micul dejun se strânge!” Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie cu o autoritate care nu lasă loc de replică. Mă uit la ceas: 7:01. Îmi trag repede halatul peste pijama și cobor scările, încercând să nu fac zgomot, deși știu că deja am întârziat. Vlad, soțul meu, e deja la masă, cu ochii în farfurie, evitând privirea mamei lui. Simt cum mă arde fiecare secundă de tăcere, iar când mă așez, Maria oftează teatral și împinge spre mine o felie de pâine uscată. „Data viitoare, poate reușești să fii punctuală. Aici nu suntem la hotel.”

Așa începe fiecare zi de când ne-am mutat la ea, după ce Vlad a rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria. Maria, văduvă de aproape zece ani, conduce casa cu o disciplină de general. Totul are o oră fixă: masa, dușul, chiar și programul de spălat haine. Dacă ratezi ora de duș, trebuie să aștepți până a doua zi. Dacă nu ești la masă la timp, mănânci ce rămâne sau, mai rău, nu mănânci deloc. La început am crezut că exagerez, dar după prima săptămână, când am rămas fără mâncare pentru că am stat peste program la serviciu, am înțeles că nu e nicio glumă.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă la 19:10. Cina era la 19:00. Am intrat în bucătărie, iar Maria spăla deja vasele. „Ai pierdut ora mesei, Ana. Data viitoare să te organizezi mai bine.” Am simțit cum mi se strânge stomacul, nu doar de foame, ci și de umilință. Vlad a încercat să protesteze, dar Maria l-a tăiat scurt: „Dacă nu vă convine, puteți pleca. Eu nu țin pe nimeni cu forța.”

Nopțile au devenit tot mai grele. Mă întrebam dacă nu cumva exagerez, dacă nu ar trebui să fiu mai recunoscătoare că avem un acoperiș deasupra capului. Dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Într-o dimineață, am încercat să vorbesc cu Vlad. „Nu mai pot, Vlad. Parcă trăiesc într-o închisoare. Nu pot să fiu mereu la secundă, am și eu un job, am nevoie de puțină libertate.” Vlad a oftat și a dat din umeri: „Știi cum e mama. Nu o să se schimbe niciodată. E casa ei, regulile ei.”

Într-o duminică, când am întârziat la prânz pentru că am stat să termin un raport urgent, Maria a făcut un scandal monstru. „Nu ai niciun respect! În casa asta, fiecare știe ce are de făcut. Dacă nu poți respecta programul, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici!” Am simțit cum îmi dau lacrimile, dar am încercat să mă abțin. Am ieșit pe balcon, tremurând de nervi și neputință. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu, dacă nu ar trebui să mă adaptez. Dar cum să te adaptezi la o viață trăită la secundă, fără niciun pic de flexibilitate?

Seara, când Vlad a venit la mine, am izbucnit: „Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu pot să fiu mereu la timp, nu pot să trăiesc cu frica de a rata o masă sau un duș! Nu e normal!” Vlad a încercat să mă liniștească, dar știam că și el e prins între mine și mama lui. „Hai să mai avem răbdare, Ana. Poate găsesc ceva de muncă și ne mutăm.” Dar fiecare zi era o povară tot mai grea.

Într-o zi, am decis să vorbesc direct cu Maria. Am intrat în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. „Doamnă Maria, aș vrea să vorbim. Știu că sunteți obișnuită cu un anumit program, dar pentru mine e foarte greu. Am un job, uneori nu pot ajunge la timp. Poate am putea găsi o soluție, să fie puțin mai flexibil.” Maria m-a privit rece, cu sprâncenele ridicate. „Ana, eu am ținut casa asta singură de când a murit soțul meu. Dacă nu era disciplina, nu reușeam să cresc doi copii și să țin totul în ordine. Nu pot să schimb acum, la bătrânețe. Dacă nu-ți convine, nu te ține nimeni cu forța.”

Am ieșit din bucătărie cu un nod în gât. M-am simțit mică, neputincioasă, prinsă într-o capcană fără ieșire. În serile următoare, am început să mă gândesc tot mai des la ce înseamnă, de fapt, familia. E oare normal să trăiești cu frica de a greși? Să nu ai voie să fii tu însăți în propria casă? Să nu poți să-ți faci un duș când ai nevoie sau să mănânci când ți-e foame?

Într-o noapte, nu am mai rezistat. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vlad a venit după mine și m-a luat în brațe. „O să găsim o soluție, Ana. Nu vreau să te pierd din cauza asta.” Dar știam că nu e atât de simplu. În România, de multe ori, familiile sunt nevoite să stea împreună, să suporte reguli care nu li se potrivesc, doar pentru că nu au altă opțiune. Dar cât poți să reziști până când te pierzi pe tine?

Într-o dimineață, am decis să nu mai cobor la micul dejun. Am stat în cameră, cu stomacul gol, dar cu o liniște ciudată în suflet. Maria a bătut la ușă, dar nu am răspuns. Vlad a venit să mă întrebe dacă sunt bine. „Nu mai pot, Vlad. Nu mai vreau să trăiesc așa. Prefer să mănânc mai puțin, dar să fiu eu însămi.”

Până la urmă, Vlad a găsit un job, iar după câteva luni ne-am mutat. Dar am rămas cu o rană adâncă și cu multe întrebări despre ce înseamnă, de fapt, să fii familie. Să fie disciplina mai importantă decât dragostea? Să fie regulile mai presus de sufletul omului?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ați fi putut suporta?