Vara în care am învățat să iert

— Nu vreau să mai ud roșiile, bunico! Am venit aici să mă relaxez, nu să muncesc în grădină!
Vocea lui Vlad răsuna în curte, spartă de supărare și oboseală. M-am oprit din prășit, cu sapa sprijinită de șold, și l-am privit lung. Avea 17 ani și ochii aceia verzi ai fiului meu, dar privirea îi era plină de reproșuri.
— Vlad, nu-ți cer să faci totul singur. Doar să mă ajuți puțin, că nu mai am putere ca altădată…
A oftat teatral și s-a trântit pe banca de sub nuc. M-am simțit mică și neputincioasă. De patru ani, de când a murit Ion al meu, grădina asta e tot ce mi-a rămas. Copiii vin rar, fiecare cu viața lui la oraș. Vara, când vin nepoții, mă agăț de fiecare clipă cu ei, sperând că vor înțelege cât de mult contează locul ăsta pentru mine.

Dar Vlad nu vedea decât plictiseala satului și lipsa semnalului la telefon. În fiecare zi se plângea: ba că e prea cald, ba că nu are cu cine să iasă, ba că-l pun la muncă. Într-o seară, după ce am adunat roșiile coapte, l-am găsit pe prispă, cu ochii în telefon.

— Vlad, hai să mâncăm împreună. Am făcut plăcintă cu mere, cum îți place ție.
— Nu mi-e foame. Oricum nu mai e ca la oraș.

M-a durut răspunsul lui mai tare decât orice. Am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am așezat lângă el și am încercat să-i explic:

— Știi, după ce a murit bunicul tău, am crezut că n-o să mai pot trăi aici. Dar grădina asta m-a ținut pe linia de plutire. Fiecare floare, fiecare fir de ceapă… toate îmi amintesc de el.

A ridicat din umeri fără să mă privească.

— Nu înțelegi că pentru noi e altfel? Eu nu vreau să stau aici toată vara. Mi-e dor de prieteni, de oraș…

Am tăcut. Poate chiar nu înțelegeam. Poate nici eu nu mai știam cum e să fii tânăr și să-ți dorești altceva decât liniște și rădăcini.

A doua zi dimineață am găsit ușa camerei lui trântită. Pe masă era un bilet: „M-am dus la magazin.” Am simțit un nod în gât. În sat nu era decât un magazin mic, iar Vlad nu cunoștea pe nimeni aici. Am ieșit în poartă și l-am văzut mergând încet pe uliță, cu mâinile în buzunar.

— Vlad! Stai puțin!

S-a întors fără chef.

— Ce mai vrei?

— Hai cu mine la cimitir. Vreau să-i ducem flori bunicului tău.

A oftat din nou, dar a venit. Pe drum nu a spus nimic. La mormântul lui Ion am îngenuncheat și am început să plâng încet. Vlad s-a uitat stânjenit la mine.

— Bunico… nu voiam să te supăr.

— Știu. Dar uneori doare tare când văd că nu vă pasă de ce am construit aici.

A stat o vreme pe gânduri.

— Poate că n-am înțeles niciodată cât de mult contează locul ăsta pentru tine…

Am zâmbit printre lacrimi.

— Nu-i nimic, Vlad. Poate vara asta ne învață pe amândoi ceva.

În zilele următoare s-a schimbat puțin. M-a ajutat la strâns fasolea, a mers cu mine la vecina Ileana după lapte proaspăt și chiar a stat la povești cu bătrânii din sat. Seara, când stăteam pe prispă și ascultam greierii, îl vedeam cum se uită altfel la grădină.

Într-o zi l-am surprins făcând poze florilor din curte.

— Ce faci acolo?

— Le trimit mamei… Să vadă cât de frumos e aici.

Mi s-a umplut sufletul de bucurie. Poate că nu va iubi niciodată satul ca mine sau ca bunicul lui, dar măcar va păstra o amintire frumoasă.

Când a venit vremea să plece acasă, Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico… Mulțumesc pentru vară. Și… scuză-mă că am fost așa încăpățânat la început.

L-am ținut la pieptul meu și am simțit că Ion ar fi fost mândru de noi.

Acum stau singură pe prispă și mă gândesc: oare cât de greu e să ne ascultăm unii pe alții cu adevărat? Dacă am avea mai multă răbdare și mai puține așteptări, poate am reuși să ne iubim mai ușor… Voi ce credeți? Ați trecut prin astfel de veri?