Vara care ne-a schimbat pe toți: O familie la malul mării

— Nu vreau să mergem, Vlad! Nu vezi că iar o să fie ca anul trecut? Am spus-o apăsat, cu voce tremurată, în timp ce Vlad își făcea bagajul, de parcă nu m-ar fi auzit.

El a oftat, fără să mă privească: — E mama, ce vrei să fac? Dacă refuzăm, o să ne reproșeze tot anul. Știi cum e ea.

Știam. Și tocmai de asta mă temeam. Anul trecut, vacanța la mare cu familia lui Vlad s-a transformat într-un coșmar: certuri pentru orice, reproșuri, mâncare aruncată, copii plângând, soacră-mea criticându-mă pentru orice decizie. Am venit acasă mai obosită decât eram înainte să plec.

Dar anul acesta, ceva s-a schimbat în mine. Poate pentru că am început să merg la terapie, poate pentru că am obosit să fiu mereu cea care cedează. Am decis să-mi impun limite.

Când am ajuns la Eforie, soarele ardea, dar în sufletul meu era furtună. Mama soacră, Mariana, ne aștepta pe terasă, cu brațele încrucișate și un zâmbet forțat. — În sfârșit! Credeam că nu mai veniți. Să știți că am făcut sarmale, dar dacă nu vă plac, puteți să vă faceți singuri de mâncare.

Mi-am mușcat limba. Vlad a zâmbit stânjenit. Copiii au fugit la plajă, iar eu am rămas cu Mariana, care deja începuse să-mi inspecteze valiza: — Ai adus destule haine pentru copii? Știi că la mare se murdăresc repede. Și, te rog, nu le mai da suc acidulat, că le strică stomacul.

Am inspirat adânc. — Mariana, am grijă de copiii mei. Știu ce fac, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea a ridicat din sprâncene: — Nu te supăra, dar eu am crescut trei copii. Știu mai bine.

În seara aceea, la cină, discuțiile au degenerat rapid. Fratele lui Vlad, Radu, a venit cu soția lui, Simona, și cu cei doi copii. Simona, mereu perfectă, mereu cu părul coafat și hainele călcate, a început să povestească despre cât de bine se descurcă ea la serviciu, cum copiii ei nu fac niciodată mofturi la masă și cum soacra îi e ca o a doua mamă.

— Eu nu știu cum reușești, Simona, am spus, încercând să nu par sarcastică. Eu abia fac față cu doi copii, serviciu și toate astea.

— Trebuie să fii organizată, draga mea, mi-a răspuns ea, cu un zâmbet superior. Poate ar trebui să-ți faci o listă cu priorități.

Mariana a aprobat din cap: — Simona are dreptate. Poate ar trebui să înveți de la ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad m-a privit scurt, dar nu a spus nimic. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe terasă, cu lacrimi în ochi.

Acolo, l-am găsit pe fiul meu cel mic, Matei, care plângea pentru că nu-l lăsase bunica să mănânce înghețată. M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe. — Ești bine, puiule?

— Bunica zice că nu sunt cuminte, a șoptit el.

M-am simțit neputincioasă. Cum să-mi apăr copiii, dacă nu reușesc nici pe mine să mă apăr?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mariana critica tot ce făceam, de la felul în care îi spălam pe copii, la ce le puneam în farfurie. Vlad încerca să mă liniștească, dar era clar că și el era prins între două lumi: loialitatea față de mine și frica de a-și supăra mama.

Într-o dimineață, după ce Mariana a țipat la mine că am lăsat nisip pe covor, am cedat. — Gata! Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui! Dacă nu vă convine, plecăm acasă!

Toți au amuțit. Vlad a încercat să mă calmeze: — Hai, nu te enerva, nu e cazul să faci scandal.

— Ba e cazul! Am tăcut destul! Nu mai suport să fiu criticată pentru orice!

Mariana s-a ridicat de la masă, cu ochii în lacrimi: — Nu știu ce-am făcut să merit așa ceva! Eu doar încerc să vă ajut!

Simona a încercat să intervină: — Poate ar trebui să vorbim mai calm, să nu stricăm vacanța copiilor.

Dar eu nu mai puteam. Am luat copiii și am ieșit pe plajă, lăsându-i pe toți în urmă. M-am așezat pe nisip, cu Matei și Ilinca lângă mine, și am privit marea. Valurile se izbeau de țărm, iar eu simțeam că mă prăbușesc.

După o oră, Vlad a venit după noi. S-a așezat lângă mine, fără să spună nimic. Am stat așa, în tăcere, până când Ilinca a adormit în brațele mele.

— Îmi pare rău, a spus el, încet. Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

— Poate nu trebuie să fie bine pentru toți, Vlad. Poate trebuie să fie bine pentru noi, pentru copiii noștri.

El a dat din cap, dar știam că nu e atât de simplu. Familia e ca o plasă de păianjen: dacă tragi de un fir, totul se zguduie.

În seara aceea, am vorbit cu Mariana. Am încercat să-i explic că am nevoie de spațiu, că nu pot să fiu mereu perfectă, că nu vreau să-mi cresc copiii cu frică. Ea a plâns, a spus că nu vrea să ne piardă, că se simte singură de când a murit socrul meu. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă.

— Poate că și eu am greșit, a spus ea, încet. Dar mi-e greu să nu mă bag. Așa am fost toată viața.

Am plâns amândouă. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar am simțit că s-a spart un zid.

Când am plecat acasă, eram obosiți, dar parcă mai ușori. Nu știu dacă vara asta ne-a vindecat, dar sigur ne-a schimbat.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu supăra familia, uitând să ne ascultăm pe noi înșine? Cât de greu e, de fapt, să spui „ajunge” atunci când toți trag de tine din toate părțile?