Unde se termină datoria față de familie? Povestea mea între două generații

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot! am izbucnit într-o dimineață, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l liniștesc pe Vlad, băiețelul meu de două luni, care plângea neîncetat. Tata stătea pe canapea, cu telecomanda în mână, privindu-mă ca și cum aș fi spus ceva absurd.

— Ce vrei să spui cu asta, Ilinca? Am muncit o viață întreagă pentru tine. Acum e rândul tău să ai grijă de mine, nu? a răspuns el, fără să-și ridice ochii din televizor.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când s-a pensionat, tata a decis că nu mai are rost să stea singur la țară. A venit la București, la mine, fără să mă întrebe dacă sunt pregătită pentru asta. Eu abia mă obișnuiam cu noul rol de mamă, cu nopți nedormite și griji financiare, iar el părea să creadă că totul i se cuvine.

În fiecare dimineață, ritualul era același: eu mă trezeam înainte de răsărit, încercând să-l hrănesc pe Vlad și să pun ceva pe masă pentru tata. El comenta mereu:

— Nu ai pus destulă sare în omletă. Pe vremea mea, mamele știau să gătească…

Îmi venea să țip. Dar nu puteam. Îmi era rușine să-i spun că nu mai am bani nici pentru scutece, că soțul meu, Radu, muncește peste program ca să ne descurcăm și că eu primesc o indemnizație de maternitate care abia acoperă cheltuielile casei.

Într-o seară, după ce Vlad adormise în sfârșit, Radu m-a tras deoparte:

— Ilinca, trebuie să vorbim. Nu mai rezist. Tata tău nu face nimic toată ziua decât să comenteze și să consume. Eu nu mai pot aduce bani pentru toți. Ce facem?

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. Între soțul meu și tatăl meu era un zid invizibil de reproșuri nerostite. Tata nu-l suporta pe Radu pentru că „nu e bărbat adevărat”, iar Radu nu-l suporta pe tata pentru că „nu respectă casa altuia”. Eu eram prinsă la mijloc, ca într-o menghină.

Într-o zi, când Vlad avea febră mare și eram disperată, tata a intrat în cameră și a început să-mi spună cum pe vremea lui copiii erau crescuți cu ceai de tei și nu cu „chimicale”. Am izbucnit în plâns.

— Tată, te rog! Nu mai pot! Nu vezi că nu mă ajută nimeni? Tu doar ceri! De ce nu poți măcar să mă sprijini?

A tăcut o clipă. Apoi a ridicat din umeri:

— Eu am făcut destul. Acum e rândul tău.

M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. M-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. Oare chiar îi datorez totul? Oare rolul meu ca fiică e să-mi sacrific liniștea și familia pentru el?

Seara următoare am primit un telefon de la sora mea, Mirela:

— Ilinca, știu că e greu cu tata. Dar nici eu nu pot să-l iau la mine. Cu trei copii într-un apartament cu două camere… Nici nu încape!

Am simțit că mă prăbușesc. Toată povara era pe umerii mei. Mama murise acum cinci ani și tata nu avea pe nimeni altcineva. Dar eu? Cine avea grijă de mine?

Într-o zi am încercat să vorbesc deschis cu el:

— Tată, uite… Eu nu pot să te întrețin singură. Sunt în concediu de maternitate și abia ne descurcăm. Poate ar trebui să te gândești la o garsonieră socială sau la un azil unde ai putea avea grijă medicală…

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Să mă dai la azil? Să mă arunci ca pe un câine bătrân? Asta ai învățat tu de la mine?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar nu mai puteam continua așa. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de speranță. Vlad avea nevoie de mine întreagă, nu frântă între două lumi care se resping reciproc.

Într-o noapte am visat-o pe mama. Mi-a spus doar atât: „Ilinca, ai dreptul la fericire.” M-am trezit plângând.

A doua zi am luat o decizie grea: i-am spus tatei că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. A fost scandal. M-a acuzat că sunt nerecunoscătoare, că l-am uitat, că „nu mai există familie în ziua de azi”.

Dar pentru prima dată după luni întregi am simțit că respir. Că pot fi mamă pentru Vlad fără să mă simt vinovată că nu sunt fiică perfectă.

Acum tata stă la o rudă îndepărtată din provincie. Îmi scrie uneori mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Îl iubesc, dar știu că trebuie să-mi protejez familia mea mică.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la propria viață? Oare suntem egoiști dacă alegem să ne punem pe noi pe primul loc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?