Un telefon care a spart liniștea: Între iertare și răni vechi

— Nu pot să cred că mă suni după atâția ani, Irina! vocea mamei răsună în telefon, tremurând între furie și teamă. — Ce vrea de la tine? Să-l ierți? Să uiți tot ce a făcut?

Stau pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche, simțind cum inima îmi bate nebunește. E trecut de miezul nopții, iar liniștea apartamentului meu din București e spartă doar de sunetul ploii care lovește geamul. Cu câteva minute înainte, primisem un apel de la un număr necunoscut. O asistentă cu voce blândă mi-a spus că tatăl meu, Doru, e la Spitalul Universitar, în stare gravă. Eu sunt singura persoană de contact.

De zece ani nu i-am mai auzit vocea. Zece ani de când a plecat fără să privească înapoi, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm cum putem. Zece ani de tăcere, de întrebări fără răspuns, de nopți în care am visat că se întoarce și totul e ca înainte. Dar nu s-a întors niciodată.

— Irina, nu te duce! insistă mama. — Nu merită! Știi bine ce ne-a făcut.

Îmi mușc buza și privesc spre poza veche de pe noptieră: eu la șase ani, între mama și tata, zâmbind larg la mare. O familie fericită, cel puțin pentru aparențe. Dar sub zâmbete se ascundeau certuri, reproșuri, promisiuni încălcate. Tata venea târziu acasă, uneori mirosind a alcool, alteori pur și simplu rece și absent. Într-o zi a plecat și nu s-a mai întors.

— Trebuie să mă duc, îi spun mamei încet. — E totuși tata.

— Nu uita cât ai plâns după el! Nu uita cum te-ai simțit când nu ți-a răspuns la niciun mesaj de ziua ta!

Închid ochii. Știu că are dreptate. Dar ceva în mine nu poate lăsa lucrurile așa. Poate e curiozitate, poate e dorința de a închide un capitol care mă bântuie de prea mult timp.

Ajung la spital cu taxiul, cu palmele transpirate și genunchii moi. Holul e luminat slab, iar mirosul de dezinfectant îmi amintește de toate vizitele la urgențe din copilărie, când mama încerca să-mi aline rănile căzute pe asfalt sau sufletul zgâriat de absența lui.

— Sunteți Irina Stoica? mă întreabă asistenta.

— Da…

— Tatăl dumneavoastră e la terapie intensivă. A suferit un infarct. Nu știm dacă va trece de noapte.

Mă conduce pe un coridor lung, unde fiecare pas pare să apese pe o rană veche. Îl văd prin geamul ușii: palid, slăbit, cu tuburi și fire peste tot. Parcă nu mai e omul pe care îl știam — nici măcar cel care m-a rănit. E doar un om bătrân și speriat.

— Irina…

Vocea lui e abia o șoaptă când intru. Ochii lui mă caută cu disperare.

— Ai venit…

Nu știu ce să spun. Am atâtea întrebări, atâta furie adunată în mine… Dar tot ce pot face e să-i strâng mâna.

— De ce acum? De ce după atâția ani?

Lacrimile îi curg pe obraji. — Am greșit… Am fost un laș… N-am știut cum să fiu tată…

Îmi vine să țip: „Și eu? Eu ce am fost pentru tine? Un copil abandonat?” Dar nu pot. Durerea lui pare sinceră. Și totuși…

— Mama nu vrea să te vadă. Nici nu vrea să audă de tine.

— Știu… Merită mai mult decât am putut eu oferi… Și tu la fel…

Stăm în tăcere câteva minute. Îmi povestește printre oftaturi despre anii petrecuți singur într-o garsonieră din Militari, despre regretele care îl bântuie noaptea, despre scrisorile pe care nu a avut curaj să le trimită niciodată.

— Am vrut să vin la ziua ta anul trecut… Am stat în fața blocului două ore… N-am avut curaj să urc…

Simt cum zidurile pe care le-am ridicat în jurul inimii mele se fisurează puțin câte puțin. Dar nu pot uita copilul care a plâns după el ani întregi.

— Crezi că poți să mă ierți? mă întreabă cu voce stinsă.

Nu știu ce să-i răspund. Iertarea nu vine peste noapte. Nu poți șterge zece ani de absență cu o singură noapte la spital.

După câteva ore, medicii mă roagă să ies. Merg pe holuri fără țintă, încercând să-mi adun gândurile. Îl văd pe un bătrânel care plânge singur pe o bancă și mă gândesc că toți ajungem, mai devreme sau mai târziu, să regretăm ceva.

Mama mă sună din nou:

— Ești bine?

— Nu știu… Nu știu dacă pot să-l iert… Dar cred că trebuie să încerc… Pentru mine.

În zorii zilei, ies din spital cu ochii umflați de plâns și sufletul greu. Nu știu dacă tata va supraviețui sau dacă vom avea timp să reparăm ceva din ce s-a rupt între noi. Dar pentru prima dată simt că am făcut un pas spre vindecare.

Merg spre casă printre picături reci de ploaie și mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Și dacă nu iertăm pentru ceilalți, ci pentru noi înșine?