Un nou început: Povestea lui Radu și lupta pentru o familie adevărată

— Radu, iar ai spart cana! Ce-i cu tine, băiete?
Vocea doamnei Popescu răsuna aspru în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Tremuram, cu cioburile în mână, încercând să-mi adun lacrimile. Nu era prima dată când făceam o prostie, dar de fiecare dată mă temeam că o să mă dea înapoi.
— Îmi pare rău, șoptesc, fără să ridic privirea.
— Lasă, mamă, nu-i nimic, zise domnul Popescu, încercând să destindă atmosfera. Se apropie de mine, îmi puse mâna pe umăr și zâmbi. — Hai, du-te și spală-te pe mâini, apoi vino să mănânci.

Așa începea fiecare dimineață: cu teama că nu sunt destul de bun, că o să fiu iar singur. Am crescut în centrele de plasament din Iași, unde fiecare zi era o luptă pentru atenție și afecțiune. Îmi amintesc cum stăteam la geam, privind copiii care plecau de mână cu părinții lor, în timp ce eu rămâneam cu promisiuni goale și vizite rare.

Când am împlinit doisprezece ani, mi s-a spus că familia Popescu vrea să mă cunoască. Am mers la ei cu inima cât un purice. Doamna Popescu era severă, dar ochii ei aveau ceva cald. Domnul Popescu era glumeț și răbdător. Aveau deja o fată, Ana, cu doi ani mai mică decât mine. Prima dată când am intrat în casa lor, am simțit miros de cozonac și am văzut poze cu ei la mare, râzând. M-am întrebat dacă o să ajung vreodată să râd și eu așa.

Primele luni au fost ca un vis ciudat. Mă trezeam noaptea și ascultam liniștea, speriat că totul e doar o iluzie. La masă, nu îndrăzneam să cer nimic. Ana mă privea curioasă, încercând să se apropie de mine.

— Tu ai avut vreodată părinți? m-a întrebat într-o seară, când ne jucam Monopoly.
— Nu știu… Poate la început, dar nu-mi amintesc.
— Eu cred că mama și tata te vor iubi ca pe mine, a spus ea, cu o siguranță care m-a făcut să râd amar.

Dar nu era atât de simplu. Oricât încercau să mă facă să mă simt acasă, eu nu puteam să scap de frica aceea veche. Când făceam vreo prostie sau luam o notă mică la școală, mă așteptam să fiu pedepsit sau trimis înapoi. Într-o zi, după ce am spart un pahar și am văzut-o pe doamna Popescu strângând din dinți, am fugit din casă și m-am ascuns în parc. M-a găsit după două ore, ud leoarcă de ploaie.

— Radu, nu trebuie să fugi de fiecare dată când greșești! a spus ea, cu voce tremurată. Nu te dăm afară pentru un pahar spart.

Am plâns atunci, pentru prima dată în fața ei. Am plâns pentru toate momentele în care am fost respins, pentru toate promisiunile încălcate și pentru că, undeva în adâncul meu, voiam să cred că merit și eu o familie.

Anii au trecut, dar lupta nu s-a terminat. La liceu, colegii râdeau de mine când aflau că sunt adoptat.

— Băi, orfanule, ce faci, ai venit la școală să-ți cauți părinți? râdea Claudiu, băiatul cel popular.

Ana sărea mereu în apărarea mea, dar eu mă simțeam tot mai izolat. Într-o zi, după o ceartă cu ea, i-am strigat:
— Tu nu știi cum e să nu ai pe nimeni! Tu ai avut tot timpul părinți!

A plâns și ea atunci. Seara, doamna Popescu a venit la mine în cameră.
— Radu, știu că ți-e greu. Dar noi suntem aici pentru tine. Oricât ai greși, oricât te-ai supăra pe noi, nu te vom abandona.

Am început să merg la terapie la insistențele lor. La început am urât fiecare ședință. Dar încet-încet, am început să vorbesc despre fricile mele, despre nopțile în care visam că mă întorc la centru și nu mai găsesc pe nimeni.

Într-o zi, la aniversarea mea de optsprezece ani, domnul Popescu a venit cu o cutie mare.
— E timpul să-ți dăm ceva ce nu ai avut niciodată: amintiri.

În cutie erau poze cu mine de când venisem la ei: la munte, la mare, la serbări. Erau bilețele scrise de Ana: „Radu a câștigat la șah”, „Radu a făcut clătite”. Am plâns iar, dar de data asta de fericire.

Totuși, conflictele nu au dispărut. Când am vrut să-mi caut mama biologică, doamna Popescu s-a supărat.
— Noi nu suntem de ajuns? De ce vrei să o vezi pe femeia care te-a lăsat?

Nu am avut răspuns atunci. Simțeam că trebuie să-mi cunosc rădăcinile ca să pot merge mai departe. Am găsit-o pe mama într-un sat din Botoșani. Era bolnavă și trăia singură. M-a privit ca pe un străin.
— Nu pot da timpul înapoi, Radu. Am făcut ce-am crezut că e mai bine pentru tine.

M-am întors acasă mai confuz ca niciodată. Familia Popescu m-a primit cu brațele deschise, dar între mine și doamna Popescu a rămas o tăcere grea.

Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie.
— Mi-e teamă că n-o să mă iubești niciodată ca pe o mamă adevărată…

Am îmbrățișat-o atunci și i-am spus:
— Poate n-o să pot niciodată să uit trecutul, dar tu ești mama mea acum.

Astăzi am douăzeci și doi de ani și încă mă lupt cu umbrele trecutului. Dar am învățat că familia nu e despre sânge, ci despre cei care rămân lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine mai așteaptă la geam să fie aleși? Și câți dintre noi avem curajul să credem că merităm dragoste?