Un dar pentru o inimă frântă

— Maria, te rog, nu mai pleca supărată! Glasul meu răsuna stins în holul mic al apartamentului nostru din Berceni, în timp ce ușa se trântea cu un ecou sec. Rămăsesem singur, cu mâinile tremurânde și inima bătând haotic. De când ne-am pensionat amândoi, liniștea casei devenise apăsătoare, iar Maria părea tot mai absentă, de parcă ar fi trăit într-o lume paralelă.

La început, ne bucuram de libertate. Diminețile erau leneșe, cafeaua avea gust de vacanță, iar nepoții ne umpleau casa de râsete. Dar după câteva luni, Maria a început să se plângă că se simte inutilă. „Nu mai sunt bună la nimic”, îmi spunea adesea, privind pe geam la blocurile cenușii. Am încercat să o înveselesc: i-am propus să mergem la teatru, la plimbări prin parc, chiar și la pescuit pe lacul Herăstrău. Dar nimic nu părea să-i aducă bucuria de altădată.

Într-o zi, a venit acasă cu o veste: „M-am angajat part-time la bibliotecă.” Am zâmbit forțat, ascunzându-mi teama că mă va lăsa și mai mult singur. Seara, când se întorcea obosită, abia dacă schimbam câteva vorbe. Eu găteam, ea citea sau se uita absentă la televizor. Între noi crescuse un zid invizibil.

Am început să mă simt vinovat. Poate că nu am fost destul de atent, poate că nu i-am arătat cât o iubesc. Așa că am pus la cale un plan: să-i fac un cadou special, ceva care să-i arate că încă îmi pasă. Am vândut bicicleta mea veche și am strâns bani din pensie ca să cumpăr două bilete la Viena — orașul visurilor ei din tinerețe.

Când i-am dat plicul cu biletele, ochii i s-au mărit de uimire. „Adam… nu pot să cred! Dar… de ce ai făcut asta?”

— Pentru că vreau să fim din nou noi doi. Să ne regăsim.

A zâmbit timid, dar în privirea ei am citit mai multă tristețe decât bucurie. În seara aceea, a stat tăcută la masă, jucându-se cu furculița prin mâncare.

— Adam, nu știu dacă pot… Nu mă mai simt eu însămi. Nu cred că o excursie va schimba ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să glumesc: „Hai, Maria, poate găsim acolo o rețetă nouă de ștrudel!” Dar ea a oftat adânc și a ieșit pe balcon.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Maria era tot mai distantă. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet:

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu cine sunt fără munca mea… fără sensul acela pe care-l aveam cândva. Nu e vina ta, Adam. Dar nu pot să mă prefac că totul e bine doar pentru că mergem într-o vacanță.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit neputincios și mic. Toată viața muncisem pentru familie, pentru ea, pentru copii. Acum nu mai știam cum să o ajut.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Maria mi-a spus că are nevoie de o pauză. „Vreau să stau câteva zile la sora mea, la Ploiești.” Am dat din cap fără să comentez. După ce a plecat, am rămas singur cu gândurile mele și cu două bilete de avion care nu mai aveau niciun sens.

Am început să mă întreb unde am greșit. Oare dragostea chiar dispare odată cu anii? Sau pur și simplu nu știm să ne adaptăm la schimbările vieții? Am încercat să vorbesc cu fiica noastră, Ioana:

— Tată, poate mama are nevoie de timp pentru ea însăși. Poate trebuie să o lași să-și găsească drumul.

Dar cum să accepți că omul lângă care ai trăit patruzeci de ani are nevoie de altceva decât de tine?

Într-o seară târzie, Maria m-a sunat:

— Adam… cred că trebuie să ne gândim serios la ce vrem fiecare de la viață. Poate că nu mai suntem aceiași oameni care eram când ne-am cunoscut.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Niciodată nu m-am gândit că vom ajunge aici.

Au trecut luni de atunci. Maria s-a mutat temporar la sora ei și s-a implicat tot mai mult în activități sociale și voluntariat. Eu am rămas în apartamentul nostru ticsit de amintiri și tăceri grele.

Uneori mă uit la biletele acelea prăfuite și mă întreb: dacă aș fi vorbit mai mult? Dacă aș fi ascultat mai bine? Dacă nu aș fi încercat să repar totul cu un cadou?

Poate că uneori dragostea nu moare — doar se transformă într-o liniște apăsătoare pe care nu știm cum s-o umplem.

Oare câți dintre noi ajungem să trăim lângă cineva ca doi străini? Și câți avem curajul să recunoaștem asta înainte să fie prea târziu?