Un apartament fără familie: Povestea care mi-a destrămat viața

— Marija, nu mai pot să stau la ușă! strigă Elena, soacra mea, trântind clanța și intrând val-vârtej în sufragerie. M-am ridicat brusc de pe canapea, cu inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară săptămâna aceea când venea neanunțată, cu ochii scânteind de nemulțumire și vocea tăioasă.

— Elena, te rog, nu e momentul… am început eu, dar m-a întrerupt dintr-o mișcare.

— Nu e niciodată momentul, Marija! De câți ani tot așteptăm să ne dai și nouă o cameră? Ești egoistă! Ai uitat că suntem familie?

Mi-am strâns halatul pe mine, simțind cum mă sufoc între pereții apartamentului pe care îl moștenisem de la mama. Era singurul lucru care-mi rămăsese după ce părinții mei muriseră într-un accident de mașină. Aici crescusem, aici plânsesem și râsesem, aici îmi promisesem că voi construi o familie fericită. Dar familia pe care o construisem cu Vlad, soțul meu, se clătina sub presiunea neîncetată a Elenei și a cumnatului meu, Radu.

— Mamă, las-o în pace! a intervenit Vlad, apărând în pragul bucătăriei. E apartamentul ei, nu avem dreptul să cerem nimic.

Elena s-a întors spre el cu o privire plină de reproș:

— Cum poți să vorbești așa? Suntem toți ai tăi! Radu stă cu chirie la marginea orașului, iar noi ne chinuim într-o garsonieră. Marija are trei camere! Ce fel de noră e asta?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era prima dată când eram acuzată că nu sunt „de-a lor”. De când mă măritasem cu Vlad, simțeam că nu sunt niciodată suficient de bună pentru familia lui. Oricât încercam să-i ajut, oricât găteam sau făceam cadouri de Crăciun, mereu era ceva ce nu făceam bine.

În acea seară, după ce Elena a plecat trântind ușa, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea. Tăcerea dintre noi era grea ca plumbul.

— Nu știu cât mai pot, Vlad… am șoptit eu.

El a oftat adânc:

— Știu că e greu. Dar dacă le-am da camera mică? Doar până își găsesc ceva mai bun…

M-am uitat la el ca și cum nu-l recunoșteam. Cum putea să ceară asta? Apartamentul era tot ce aveam. Nu voiam să-l împart cu nimeni. Era spațiul meu sigur, singurul loc unde puteam respira fără teamă.

Zilele au trecut și presiunea a crescut. Radu venea tot mai des cu aluzii:

— Ce bine ar fi să stau aproape de frate-miu… Să nu mai dau banii pe chirie aiurea…

Elena mă suna zilnic:

— Marija, gândește-te la familie! O să-ți pară rău dacă ne întorci spatele.

Am început să nu mai dorm noaptea. Mă trezeam speriată la fiecare zgomot pe scară. Mă simțeam ca o străină în propria casă. Vlad devenise distant, mereu prins între mine și ai lui. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Elena la telefon, am izbucnit:

— Dacă vrei să le dai apartamentul, Vlad, fă-o! Dar eu nu pot trăi așa!

El m-a privit lung:

— Marija, nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să-mi las familia pe drumuri.

Atunci am știut că ceva s-a rupt între noi. Am început să evit discuțiile despre apartament. M-am refugiat în muncă, stând peste program la birou doar ca să nu fiu acasă. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă, dar nu aveam curajul să le spun adevărul: eram prinsă între două lumi care se excludeau reciproc.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit din nou. De data asta nu era singură; îl adusese și pe Radu cu două valize.

— Ne mutăm aici! a anunțat ea triumfătoare.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu puteți face asta! am strigat eu.

— Ba da! Suntem familie! Și Vlad e de acord!

M-am uitat la Vlad, care stătea cu capul plecat. Nu a spus nimic. Atunci am știut că sunt singură.

Am ieșit din casă plângând și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la mama mea și la cât de mult ar fi suferit dacă ar fi văzut unde am ajuns. Când m-am întors acasă, Elena și Radu deja despachetau lucruri în camera mică.

În noaptea aceea am luat o decizie. Mi-am făcut bagajele și am plecat la o prietenă. Vlad m-a sunat de zeci de ori, dar nu i-am răspuns. După câteva zile i-am trimis un mesaj scurt: „Nu pot trăi într-o casă unde nu mai am loc.”

Au trecut luni de atunci. Am divorțat. Apartamentul a rămas al meu legal, dar nu m-am mai întors niciodată acolo. Am început o viață nouă într-un oraș mic din Moldova, unde nimeni nu știe povestea mea.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia înseamnă sacrificiu până la capăt sau există un moment când trebuie să alegi liniștea ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?