Un acasă din cioburi: Povestea mea despre abandon, teamă și speranță

— Nu vreau să plec iar, doamna Mariana! Nu vreau! am urlat, agățându-mă cu disperare de mâneca halatului ei alb. Aveam șapte ani și deja știam că nimic nu e mai dureros decât să fii împachetat în tăcere, cu hainele într-o sacoșă de plastic, și să fii dus la altă adresă, la alți oameni care nu-ți spun niciodată „te iubesc”.

Mariana, asistenta socială, m-a privit cu ochii umezi. — Știu, Vlad, dar nu ține de mine. Familia Popescu nu mai poate să te țină. Au spus că e prea greu cu serviciul, cu băiatul lor care are probleme la școală…

M-am uitat la podeaua rece, încercând să nu plâng. De fiecare dată când mă atașam de cineva, mă trezeam din nou singur, ca și cum cineva ar fi apăsat un buton și tot ce era cald și bun dispărea. Am trecut prin șapte familii de plasament până la vârsta de doisprezece ani. Fiecare m-a lăsat cu o rană nouă, cu o altă promisiune nespusă că „o să fie bine” care nu se împlinea niciodată.

Când am ajuns la familia Dobre, eram deja convins că nu merit să fiu iubit. Doamna Dobre era o femeie micuță, cu părul prins mereu în coc și cu ochii verzi, calzi. Domnul Dobre era tăcut, dar avea un fel de a-mi zâmbi care mă făcea să mă simt mai puțin invizibil. Aveau o fată, Irina, cu doi ani mai mare decât mine, care m-a privit cu suspiciune din prima zi.

— Să nu te atingi de lucrurile mele, a zis Irina, trântindu-și ghiozdanul pe pat. — Și să nu te uiți la pozele mele!

Am dat din cap, prea obosit ca să mă apăr. În primele săptămâni, am dormit cu hainele pe mine, gata să fug dacă se întâmpla ceva. Mă așteptam ca, la primul semn de supărare, să fiu dat afară. La masă, mâncam repede, cu ochii în farfurie, ca să nu deranjez. Într-o seară, doamna Dobre a observat.

— Vlad, nu trebuie să te grăbești. Mâncarea nu fuge nicăieri. Și aici ești acasă, nu la cantină.

Am simțit un nod în gât. „Acasă” era un cuvânt pe care nu-l mai folosisem de ani de zile. Pentru mine, acasă era un loc temporar, o cameră cu miros străin și reguli pe care nu le înțelegeam niciodată din prima.

Au trecut luni. Irina a început să mă accepte, încet. Într-o zi, când am venit plângând de la școală, pentru că un coleg mă făcuse „orfan nenorocit”, ea mi-a adus o ciocolată și mi-a spus:

— Să nu-i bagi în seamă. Sunt proști. Și eu am fost adoptată, dar nu le spun. N-au de ce să știe.

Am privit-o uimit. — Și tu?

A dat din umeri. — Da. Dar aici suntem familie. Și dacă vrei, pot să-ți arăt cum să nu-ți mai pese de ce zic alții.

A fost prima dată când am simțit că nu sunt singur. Dar tot nu aveam curaj să cred că voi rămâne acolo. Într-o seară, am spart din greșeală o vază. Am înghețat, așteptând să fiu certat, să mi se spună să-mi fac bagajele. Doamna Dobre a venit, a văzut cioburile și m-a întrebat:

— Te-ai tăiat?

Am dat din cap că nu. Ea a oftat și a început să strângă cioburile. — Data viitoare, ai grijă. Dar nu-i nimic, Vlad. Se întâmplă. Hai să facem împreună ordine.

Atunci am plâns. Nu pentru vază, ci pentru că nu mă certase, nu mă alungase. Pentru prima dată, cineva a rămas lângă mine când am greșit.

Anii au trecut. Am început să am note mai bune, să am prieteni. Dar frica nu dispărea. În fiecare zi mă întrebam: „Dacă mă răzgândesc? Dacă nu mă mai vor?”

Într-o zi, la șaisprezece ani, am găsit o scrisoare pe pat. Era de la doamna Dobre:

„Dragă Vlad,
Știu că ți-e greu să crezi că ești iubit. Și știu că ai trecut prin multe. Dar vreau să știi că pentru noi ești fiul nostru, indiferent de ce se întâmplă. Nu trebuie să fii perfect. Trebuie doar să fii tu. Te iubim.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns, am râs, am simțit că, pentru prima dată, cineva mă vede cu adevărat. Am început să cred că poate merit și eu dragoste.

Acum am douăzeci și doi de ani. Sunt student la psihologie și vreau să lucrez cu copii ca mine, care nu au avut norocul să fie iubiți de la început. Familia Dobre e încă familia mea. Irina e sora mea. Și, deși uneori încă mă bântuie frica de abandon, am învățat că dragostea nu e despre perfecțiune, ci despre a rămâne lângă cineva chiar și când e greu.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine nu ajung niciodată să simtă că aparțin cuiva? De ce e atât de greu să credem că merităm să fim iubiți, chiar dacă viața ne-a arătat de atâtea ori contrariul?