Umbrele unei Noră: Povestea Ruperii Familiei Petrović
— Unde este cutia cu trenulețul de lemn? întrebam cu voce tremurată, răscolind dulapul din sufragerie. Era cadoul pe care îl pregătisem pentru Vlad, nepotul meu, cu săptămâni înainte de ziua lui. Îl comandasem special, cu numele lui gravat pe locomotivă. Dar cutia dispăruse.
Jelena, nora mea, stătea la masa din bucătărie, cu telefonul în mână și privirea rece. — Nu știu, mamă Milena. Poate l-ai pus undeva și ai uitat. Se întâmplă la vârsta asta, nu?
M-am oprit din căutări. Replica ei m-a lovit ca o palmă. Aveam 62 de ani, dar memoria nu mă trădase niciodată la lucruri importante. Am simțit cum mi se strânge inima. Radu, fiul meu, a intrat în cameră exact atunci, cu Vlad de mână. — Ce se întâmplă aici?
— Nu găsesc cadoul pentru Vlad, am spus încercând să-mi stăpânesc vocea. L-am pus aici, știu sigur.
Jelena a ridicat din umeri și a zâmbit forțat. — Poate nu era potrivit pentru el. Oricum are destule jucării.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Pentru mine nu era doar o jucărie; era un simbol al legăturii dintre generații, al tradițiilor pe care încercam să le păstrez vii. Dar pentru Jelena părea doar un obiect inutil.
Seara aceea a trecut cu Vlad jucându-se cu o mașinuță nouă, primită de la părinții lui. Eu am rămas pe margine, simțindu-mă străină în propria casă. Radu m-a privit fugitiv, dar nu a spus nimic.
Zilele au trecut și am început să observ schimbări mici, dar dureroase. Jelena prelua încet controlul asupra casei: muta mobila fără să mă întrebe, schimba meniul de la masa de duminică, chiar și programul vizitelor mele la Vlad era stabilit de ea. — Nu e bine să-l răsfățăm prea mult, mamă Milena. Are nevoie de rutină.
Într-o după-amiază ploioasă, am încercat să vorbesc cu Radu. — Mi-e dor să petrec mai mult timp cu Vlad. Parcă nu mai am loc aici…
El a oftat adânc și s-a uitat în podea. — Mamă, trebuie să înțelegi că Jelena vrea ce e mai bine pentru copil. Și pentru noi.
— Dar eu? Eu unde mai sunt în ecuația asta? am întrebat cu voce joasă.
— Ești bunica lui Vlad. Dar trebuie să accepți că lucrurile se schimbă.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Ani de zile am ținut familia unită după moartea soțului meu, Petru. Am muncit din greu ca Radu să aibă tot ce-i trebuie, am făcut sacrificii fără număr. Iar acum eram dată la o parte ca un obiect vechi.
Într-o seară, am găsit trenulețul aruncat într-o pungă sub chiuveta din baie. Era murdar de detergent și avea o roată ruptă. Am plâns în tăcere, ținându-l la piept ca pe o relicvă a unei iubiri pierdute.
Am încercat să vorbesc cu Jelena. — De ce faci asta? Ce ai cu mine?
Ea a zâmbit rece: — Nu am nimic cu tine, dar familia noastră are nevoie de reguli noi. E timpul să lași trecutul în urmă.
— Trecutul ăsta e viața mea! am izbucnit eu.
— Și totuși nu mai e viața noastră, a spus ea apăsat.
Am început să mă retrag tot mai mult. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă; le spuneam că sunt obosită sau că am treabă prin grădină. Dar adevărul era că mă simțeam invizibilă.
Într-o zi, Vlad a venit la mine și m-a întrebat: — Bunico, tu mai vii la ziua mea anul viitor?
M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile. — Dacă mă lasă mami și tati…
El m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Eu te vreau mereu aici.
Am simțit atunci că nu pot renunța la lupta pentru familia mea. Am început să scriu scrisori către Radu și către Vlad, povestindu-le despre copilăria lor, despre tradițiile noastre și despre cât îi iubesc.
Într-o duminică, Radu a venit singur la mine. Avea ochii roșii și părea frânt.
— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu vreau să te pierd.
L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Nu știu dacă lucrurile vor reveni vreodată la normal sau dacă rana dintre mine și Jelena se va vindeca vreodată.
Dar mă întreb: câte familii din România trec prin astfel de rupturi când cineva nou intră în viața lor? Putem oare să găsim echilibrul între tradiție și schimbare fără să ne pierdem unii pe alții?
Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce credeți? Cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?