Umbrele unei decizii: Povestea mea după despărțire

— Nu te mai recunosc, mamă! De ce ai făcut asta? Glasul Irinei a răsunat ca o palmă peste liniștea din sufragerie. Ochii ei, odinioară blânzi, mă priveau acum cu o răceală care mă sfâșia pe dinăuntru. Radu, fratele ei mai mic, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu șiretul de la adidași. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi, ca o ceață grea care nu vrea să se ridice.

Mi-am strâns palmele în poală, încercând să-mi adun curajul. „Irina, știu că e greu de înțeles acum, dar… nu mai puteam trăi așa. Tatăl vostru nu mai era omul pe care l-am iubit.”

— Asta nu e o scuză! Ai distrus totul! Radu a ridicat privirea pentru o clipă, iar ochii lui plini de lacrimi m-au făcut să-mi mușc buza până la sânge.

Așa a început totul. O decizie luată după ani de tăcere, compromisuri și nopți nedormite. M-am căsătorit cu Sorin la douăzeci și trei de ani, plină de vise și speranțe. La început, era atent, grijuliu, dar anii au trecut și ceva s-a rupt între noi. Certurile au devenit tot mai dese, iar copiii au crescut în mijlocul acestor furtuni. Am încercat să repar, să iert, să uit. Dar într-o seară, când Irina a venit plângând la mine pentru că Sorin țipase la ea fără motiv, am știut că nu mai pot continua.

Am stat nopți întregi cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a copiilor din camera alăturată. Mă întrebam dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva îi condamn la o viață fără tată. Dar ce fel de tată era cel care îi speria? Ce fel de mamă eram eu dacă îi lăsam să creadă că așa e normal?

Când i-am spus lui Sorin că vreau să divorțăm, a râs amar. „Cine te crezi tu? Fără mine n-o să te descurci niciodată!” Apoi a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singură cu spaimele mele.

Procesul de divorț a fost un coșmar. Avocați, hârtii, vizite la tribunal. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă nu m-am răzgândit. „O femeie divorțată e ca o haină veche pe care n-o mai vrea nimeni”, mi-a spus într-o zi. Am plâns atunci ca un copil.

Copiii au suferit cel mai mult. Irina s-a închis în ea, nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Radu a început să lipsească de la școală și să se certe cu profesorii. Am încercat să le explic, să le spun că am făcut asta pentru binele nostru. Dar ei vedeau doar că familia noastră nu mai exista.

Într-o seară ploioasă, când m-am întors târziu de la serviciu, i-am găsit pe amândoi în bucătărie. Irina spăla vasele cu mișcări mecanice, iar Radu stătea la masă cu o carte deschisă în față.

— Vreau să merg la tata weekendul ăsta, a spus Irina fără să mă privească.

— Sigur, draga mea… doar să ai grijă de tine.

— Nu-ți face griji. La el nu trebuie să ne prefacem că suntem fericiți.

M-am prăbușit pe scaun după ce au plecat. Mi-am pus capul pe masă și am plâns în hohote. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru lacrimile lor, pentru liniștea apăsătoare din casă, pentru privirile acuzatoare ale rudelor.

Au trecut luni de zile până când am început să văd o rază de lumină. Am găsit un grup de sprijin pentru mame singure și acolo am întâlnit femei ca mine: Ana, care fusese bătută ani la rând; Mihaela, care crescuse trei copii singură după ce soțul ei plecase în Italia și nu se mai întorsese niciodată; Loredana, care încă se temea să doarmă cu ușa descuiată. Împreună am râs și am plâns și am învățat că nu suntem singure.

Dar acasă lucrurile mergeau greu. Irina a venit într-o zi cu ochii roșii de plâns.

— Tata zice că tu ai stricat totul… că ai vrut să fim nefericiți.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Irina… eu nu vreau decât să fiți bine. Știu că e greu acum, dar într-o zi vei înțelege.

— Poate… dar acum nu pot.

Am îmbrățișat-o strâns și am lăsat-o să plângă pe umărul meu. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Radu încă mă privește uneori ca pe o străină. Îmi lipsește băiatul vesel care era odată. Încerc să-i fiu aproape fără să-l sufoc. Îi las bilețele cu „Te iubesc” în ghiozdan sau îi fac clătite dimineața înainte de școală. Uneori zâmbește timid și atunci simt că poate nu e totul pierdut.

Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus viețile copiilor mei pentru o iluzie de libertate. Dar apoi îmi amintesc de serile când casa era plină de țipete și frică și știu că nu puteam continua așa.

Poate că timpul va vindeca rănile noastre sau poate că unele cicatrici vor rămâne mereu acolo. Dar știu sigur că nu sunt singura care trece prin asta.

Oare cât timp trebuie să treacă până când copiii mei vor vedea dincolo de furie? Oare vor putea vreodată să mă ierte? Voi ce ați face în locul meu?