Umbrele trecutului: Povestea unei mame din Bacău între trădare, speranță și renaștere

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Sorin răsuna peste zgomotul ploii care bătea în geamurile vechi ale casei noastre din Bacău. Era trecut de miezul nopții, iar fulgerele luminau pentru o clipă chipul lui răvășit. Ținea în mână o geantă veche, iar privirea îi era pierdută undeva departe, dincolo de pereții scorojiți ai sufrageriei.

— Sorin, te rog… Nu ne lăsa așa! Nu pe mine, nu pe Ilinca! — am strigat cu glasul sugrumat de lacrimi, încercând să-l opresc. Dar el nu s-a uitat înapoi. Ușa s-a trântit cu un zgomot surd, iar pașii lui s-au pierdut în noapte, printre bălțile care se formaseră deja pe ulița noastră.

Am rămas nemișcată câteva minute, cu mâinile strânse la piept și cu inima bătând nebunește. Ilinca dormea în camera ei mică, fără să știe că viața noastră tocmai se schimbase pentru totdeauna. M-am prăbușit pe podeaua rece și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. Mă simțeam ca o umbră, ca o femeie care nu mai are niciun rost pe lume.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă doar o hârtie mototolită: „Îmi pare rău. Nu mai pot. Am nevoie de altceva.” Atât. Nicio explicație, nicio promisiune că se va întoarce. Doar golul acela imens care mă sufoca.

Primele zile au fost cele mai grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Sorin a plecat cu alta, cică de la oraș…” „Săraca Maria, ce-o să facă singură cu copilul?” Îmi era rușine să ies din casă. Mergeam la magazin doar seara târziu, când știam că nu mă vede nimeni. Îmi era teamă să mă uit în ochii oamenilor, să văd milă sau dispreț.

Mama mea, Elena, a venit într-o zi cu o sacoșă plină de cartofi și ceapă.
— Mamă, trebuie să mergi mai departe. Pentru Ilinca. Nu te lăsa doborâtă!
Am izbucnit din nou în plâns.
— Dar cum? Cum să merg mai departe când nu am nimic? Nici bani, nici serviciu… Casa asta cade pe noi!
Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— O să găsim o cale. Întotdeauna există o cale.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea soarelui și mă rugam să găsesc puterea să mă ridic din pat. Am început să spăl haine pentru vecini contra câțiva lei. Mergeam la piață cu Ilinca de mână și vindeam ouăle găinilor noastre bătrâne. Într-o zi, doamna Stanciu, profesoara de română de la școala din sat, m-a întrebat dacă nu vreau să fac curățenie la ea acasă.

— Maria, știu că ți-e greu. Nu e mult, dar măcar ai ceva sigur în fiecare săptămână.
Am acceptat fără să clipesc. Orice bănuț conta.

Seara, când Ilinca adormea lângă mine în patul nostru mic, mă uitam la tavanul crăpat și mă întrebam unde am greșit. De ce nu am fost suficientă pentru Sorin? De ce a ales să plece? Îmi aminteam cum eram cândva fericiți: el mă lua în brațe și îmi promitea că vom construi ceva împreună. Acum totul părea un vis urât.

Au trecut luni de zile așa. Am început să mă obișnuiesc cu lipsurile: cu pâinea uscată, cu frigul din casă iarna, cu privirile iscoditoare ale celor din sat. Dar cel mai greu era să-i explic Ilincăi de ce tata nu mai vine acasă.

— Mami, unde e tata? De ce nu vine la serbare?
— Tata e plecat la muncă, iubita mea… O să vină cândva.
Mințeam. Și fiecare minciună mă durea ca un cuțit în inimă.

Într-o zi, când credeam că nu mai pot duce povara singurătății, am primit o scrisoare. Era de la Sorin. Scrisul lui grăbit spunea doar atât: „Îmi pare rău pentru tot. Nu merit iertarea ta.”
Am rupt hârtia bucățele și am aruncat-o pe foc. Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira din nou.

Cu timpul, am început să văd altfel lucrurile. Am cunoscut-o pe Anca, o mamă singură ca mine, care lucra la brutăria din centru. Ne-am împrietenit și ne ajutam una pe alta: ea îmi aducea pâine caldă, eu îi țineam copilul când avea nevoie. Împreună am reușit să trecem peste multe zile grele.

Într-o seară friguroasă de februarie, Ilinca mi-a spus:
— Mami, eu cred că tu ești cea mai puternică mamă din lume!
Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că nu sunt doar o victimă a sorții. Sunt mama Ilincăi și asta îmi dă putere.

Anii au trecut și casa noastră veche a rămas tot dărăpănată, dar sufletul meu s-a schimbat. Am găsit un loc de muncă stabil la cantina școlii și am reușit să pun deoparte câțiva bani pentru viitorul Ilincăi. Nu mi-a fost ușor niciodată, dar am învățat că fiecare rană se poate vindeca dacă ai curajul să mergi înainte.

Uneori mă gândesc la Sorin și la tot ce s-a întâmplat. Poate că vina nu a fost doar a lui sau doar a mea. Poate că viața ne-a pus la încercare pe amândoi și doar eu am avut puterea să rămân.

Acum stau pe prispa casei și privesc apusul peste dealurile Bacăului. Ilinca râde undeva în curte cu prietenele ei.

Mă întreb: câți dintre noi au curajul să se ridice după ce viața îi doboară? Câți reușesc să găsească lumină acolo unde pare că e doar întuneric? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să nu renunțe niciodată.