Umbrele trecutului nu dorm niciodată

— Maria, tu chiar crezi că poți fugi la nesfârșit de ceea ce simți? Vocea lui Vlad răsuna în mintea mea, deși telefonul se închisese de minute bune. Încă îmi tremurau mâinile pe cănile de ceai, iar aburul care se ridica din ibric părea să aducă cu el toate amintirile pe care le-am încuiat cu grijă în suflet. Era o zi obișnuită de noiembrie în București, gri și rece, iar eu mă întorsesem de la piață cu gândul la liniștea serii. Dar liniștea s-a spulberat în clipa în care am auzit acea întrebare: „Tu mai visezi la mine?”

Nu mai vorbisem cu Vlad de aproape opt ani. Îl iubisem cândva cu o disperare adolescentină, iar despărțirea noastră a fost ca o rană care nu s-a vindecat niciodată. Între timp, viața m-a purtat pe alte drumuri: m-am măritat cu Radu, un bărbat bun, liniștit, care nu ridică niciodată vocea și care știa să mă facă să râd chiar și atunci când totul părea pierdut. Avem împreună o fetiță, Ilinca, care e lumina ochilor mei. Dar uneori, noaptea, când Radu dormea liniștit lângă mine, mă trezeam plângând fără să știu de ce. Poate că știam, dar nu voiam să recunosc.

Telefonul lui Vlad a fost ca o fisură în zidul pe care l-am construit în jurul inimii mele. M-am așezat la masa din bucătărie și am privit lung pe geam, la blocurile cenușii din față. În minte mi se derulau scene din trecut: serile târzii pe malul Dâmboviței, râsetele noastre, promisiunile făcute sub stele. Și apoi trădarea lui — acea noapte când l-am găsit cu Irina, cea mai bună prietenă a mea. Am fugit atunci din apartamentul lui fără să mă uit înapoi, iar el nu m-a căutat niciodată. Până azi.

— Maria, ce s-a întâmplat? Pari abătută, m-a întrebat Radu când a venit acasă. Am zâmbit forțat și am dat vina pe oboseală. Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i spun că trecutul meu încă mă bântuie? Că încă mai visez la altcineva?

În acea noapte, după ce Ilinca a adormit și Radu s-a retras la calculatorul lui, am ieșit pe balcon și am format numărul necunoscut. Mi-a răspuns după primul sunet.

— Știam că o să mă suni, a spus Vlad. Vocea lui era aceeași: caldă, ușor ironică.

— De ce ai sunat? De ce acum?

— Pentru că nu pot să uit. Pentru că te visez aproape în fiecare noapte și pentru că simt că am greșit enorm față de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să-l urască pentru tot ce mi-a făcut, dar alta tânjea după acea iubire nebună pe care n-am mai trăit-o niciodată.

— E prea târziu pentru scuze, Vlad. Am o familie acum.

— Știu. Dar vreau să știi că nu te-am uitat niciodată.

Am închis fără să mai spun nimic. M-am întors în sufragerie și am privit-o pe Ilinca dormind liniștită pe canapea. M-am întrebat dacă fericirea mea e reală sau doar o mască pe care o port ca să nu rănesc pe nimeni.

În zilele următoare, Vlad a continuat să-mi scrie mesaje scurte: „Îți amintești de ploaia aia torențială când am dansat desculți în Herăstrău?” sau „Îți mai place ciocolata amăruie?” Fiecare mesaj era ca o picătură de otravă dulce care îmi otrăvea liniștea.

Mama a observat că sunt schimbată. Într-o seară, când am mers la ea cu Ilinca, m-a tras deoparte.

— Maria, tu nu ești bine. Ce se întâmplă?

— Nimic, mamă. Doar sunt obosită.

— Nu mă minți! Te cunosc prea bine. Să nu faci vreo prostie… Să nu-ți distrugi familia pentru niște iluzii din trecut.

M-am simțit mică și vinovată. Mama știa povestea cu Vlad și cât de mult am suferit atunci. Dar nu știa cât de gol mă simt uneori lângă Radu, cât de mult tânjesc după pasiunea pe care doar Vlad mi-a oferit-o.

Într-o zi de duminică, Radu a venit la mine cu ochii triști.

— Maria, te rog… Spune-mi dacă e cineva între noi. Te simt departe de ceva vreme.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul: despre telefonul lui Vlad, despre mesajele lui, despre cât de confuză sunt.

Radu m-a privit îndelung și apoi m-a luat în brațe.

— Știu că nu pot concura cu trecutul tău. Dar vreau să știi că te iubesc și că sunt aici pentru tine. Dacă ai nevoie să pleci… pleacă. Dar dacă rămâi, rămâi cu tot sufletul.

Am simțit cum mi se rupe inima în două. Îl iubeam pe Radu pentru bunătatea lui, pentru răbdarea lui infinită. Dar Vlad era focul care mă mistuia încă.

În acea noapte am visat că alerg printr-o pădure întunecată și două voci mă strigau din direcții opuse: una blândă și caldă, alta pasională și dureroasă. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg.

A doua zi i-am scris lui Vlad un mesaj scurt: „Te rog să nu mă mai cauți.”

Apoi m-am dus la Radu și l-am privit în ochi.

— Vreau să încercăm din nou… Vreau să fiu aici cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața alături de familia mea, dar uneori umbrele trecutului încă mă urmăresc. Mă întreb dacă voi fi vreodată complet liberă sau dacă fiecare dintre noi poartă pentru totdeauna cicatricile iubirilor pierdute.

Oare putem ierta cu adevărat? Sau doar ne obișnuim cu dorul?