Umbrele din spatele ferestrei: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu mai pune atâtea întrebări, Vlad! Am nevoie de liniște, am deadline la birou!
Vocea mea a răsunat ascuțit în bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu mirosul de ploaie ce intra pe geamul crăpat. Vlad, băiatul meu de opt ani, s-a oprit brusc din desenat pe colțul mesei. Avea ochii mari, căprui, și privirea aceea curioasă care mă făcea uneori să mă simt vinovată că nu-i pot răspunde la toate „de ce-urile”.

— Dar mama, vreau doar să știu cum funcționează ploaia… De ce cade? Cine o pornește?

Am oftat și am încercat să-mi ascund iritarea. Lucram ca inginer proiectant la primărie și, de când fusesem lăsată singură cu Vlad după ce tatăl lui, Radu, plecase cu altcineva, simțeam că nu mai am energie pentru nimic altceva decât supraviețuire.

— Ploaia cade pentru că așa e natura, Vlad. Acum te rog, lasă-mă să termin raportul!

A tăcut. Și-a strâns creioanele și s-a retras în camera lui. Am simțit un gol în stomac, dar mi-am spus că e mai bine așa. Trebuia să termin raportul despre canalizarea orașului, altfel șeful meu, domnul Popescu, avea să mă certe iar.

Seara târziu, când am intrat să-l pup de noapte bună, l-am găsit adormit cu o carte veche de geografie în brațe. Pe copertă era desenată o hartă a României. M-am aplecat și i-am șoptit:

— Noapte bună, puiule…

A doua zi dimineață, Vlad m-a întrebat dacă poate merge cu mine la serviciu. Am refuzat din reflex:

— Nu e loc pentru copii acolo. E mult prea complicat și plictisitor pentru tine.

Dar el nu s-a lăsat:

— Vreau să văd cum desenezi tu hărți și planuri! Poate mă lași să te ajut…

Am râs amar:

— Ajutorul tău ar însemna doar mai multă dezordine pe biroul meu!

În acea zi, la birou, colega mea, Ioana, m-a întrebat de ce nu-l aduc pe Vlad la „Ziua Porților Deschise” de la primărie. Mi-a spus că fiica ei, Mara, abia așteaptă să vadă cum lucrează părinții ei. M-am simțit rușinată. Poate că eram prea protectoare sau poate doar obosită.

Seara, Vlad a venit cu un desen: un oraș cu râuri albastre și copaci verzi pe fiecare stradă. Pe o clădire era scris: „Primăria”. Mi-a arătat cu mândrie:

— Uite, mama! Așa mi-ar plăcea să fie orașul nostru!

Am simțit o strângere de inimă. Poate că băiatul meu vedea lucruri pe care eu le uitasem demult. În acea noapte n-am dormit bine. M-am gândit la copilăria mea în satul bunicilor din Moldova, la cum tata mă lăsa să-l ajut la reparat gardul sau la cules merele din livadă. Niciodată nu-mi spunea „nu poți”, ci „hai să încercăm împreună”.

A doua zi dimineață am decis:

— Vlad, vrei să vii azi cu mine la primărie?

Ochii lui s-au luminat ca două felinare aprinse în noapte. Pe drum mi-a povestit despre visul lui de a construi un parc unde copiii să poată planta copaci și flori. La birou l-am lăsat să deseneze pe flipchart-ul din sala de ședințe. Când domnul Popescu a intrat și l-a văzut, a zâmbit larg:

— Avem un viitor arhitect aici!

Vlad s-a îmbujorat și a început să-i explice cum ar vrea el ca parcul să aibă un lac mic și o fântână arteziană în formă de stea. Colegii mei au râs și l-au încurajat. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit mândră și ușurată. Poate nu eram o mamă perfectă, dar puteam fi o mamă care ascultă.

În următoarele săptămâni am început să-i dau lui Vlad mici sarcini: să mă ajute să colorez planșe sau să măsoare distanțe cu ruleta. Îl vedeam cum prinde curaj și cum fiecare întrebare primea răbdare din partea mea. Într-o seară mi-a spus:

— Mama, tu crezi că pot fi arhitect când voi fi mare? Sau e prea greu?

L-am privit lung și am simțit cum mi se umezește privirea:

— Dacă vrei cu adevărat și muncești pentru asta, eu cred că poți fi orice îți dorești!

Dar nu totul era roz. Mama mea mă certa la telefon:

— Îl lași prea liber! Copiii trebuie ținuți din scurt! Așa era pe vremea noastră!

Iar vecina de la trei îmi spunea mereu că „prea multe vise strică”. Dar eu vedeam schimbarea în ochii lui Vlad: era mai sigur pe el, mai curios, mai fericit.

Într-o zi, la școală, doamna învățătoare m-a chemat la o discuție:
— Vlad pune prea multe întrebări și îi deranjează pe ceilalți copii.
Am zâmbit pentru prima dată fără teamă:
— Poate că ar trebui să-l ascultați mai mult. S-ar putea să vă surprindă.

Acum, când îl văd desenând planuri complicate sau construind castele din cuburi prin casă, mă întreb dacă nu cumva noi, adulții, suntem cei care punem limite acolo unde ar trebui să construim poduri.

Poate că nu am toate răspunsurile pentru Vlad. Dar oare nu e mai important să-i dau șansa să le caute singur?
Ce credeți voi? Cât de mult ar trebui să intervenim în visurile copiilor noștri?