Umbrele din casa mea: Povestea unei nurori românce

— Nu-i așa că-i mai bine să pui sare la sfârșit, Ilinca? Altfel, ciorba nu are gust, spuse soacra mea, ridicând sprâncenele peste oale, ca un general care inspectează trupele. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era sâmbătă dimineață, iar bucătăria mea mirosea a ceapă călită și a tensiune. Socrul meu, domnul Dinu, răsfoia ziarul la masă, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Vlad, soțul meu, era în sufragerie cu televizorul dat tare, ca să nu audă nimic din ce se întâmpla aici.

— Da, mamaie, răspund încercând să-mi ascund iritarea. Dar așa făcea și mama mea…

— Eh, fiecare cu obiceiurile ei, dar aici, la noi în familie, așa se face! mă corectă ea cu un zâmbet care nu ajungea la ochi.

M-am simțit mică, invizibilă. Parcă nu mai eram stăpână în propria casă. Fiecare weekend era la fel: soacra și socrul veneau de vineri seara și plecau duminică după-amiază. În tot acest timp, eu eram prinsă între farfurii, cratițe și priviri critice. Vlad spunea mereu: „Lasă-i, Ilinca, sunt bătrâni, nu mai au pe nimeni.” Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi cu fiecare supă turnată în farfurii.

Prima dată când am simțit că nu mai pot a fost acum două luni. Era duminică dimineață și soacra mea mi-a spus, pe un ton blând dar ferm:

— Ilinca, să nu uiți să calci cămășile lui Vlad pentru mâine. Știi că-i place să fie totul pus la punct.

Am zâmbit mecanic și am dat din cap. Dar în mintea mea urlam: „Dar eu? Cine are grijă de mine?”

În acea zi am ieșit pe balcon cu o cană de cafea și am început să plâng. M-am gândit la mama mea, la cum își pierduse vocea în fața bunicii mele paterne. Mi-am promis atunci că eu nu voi repeta greșeala ei. Dar iată-mă aici, repetând același scenariu.

Seara, după ce părinții lui Vlad s-au retras în camera de oaspeți, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, te rog… Nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu însămi când vin ai tăi aici. Parcă nu mai am voie să respir.

El s-a uitat la mine nedumerit:

— Ilinca, exagerezi. Sunt părinții mei! Ce vrei să fac? Să le spun să nu mai vină?

— Nu… Dar măcar să mă susții când mă critică sau când îmi spun cum să fac orice lucru în casa noastră!

A oftat și a dat din umeri:

— Ești prea sensibilă…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu era vorba doar despre ciorbă sau cămăși. Era despre mine, despre cine sunt eu în familia asta.

În următoarele săptămâni am încercat să mă adaptez. Am zâmbit când trebuia, am tăcut când mă durea. Dar în fiecare duminică seara, după ce plecau socrii, simțeam un gol imens în suflet. Mă întrebam dacă așa va arăta viața mea pentru totdeauna.

Apoi a venit ziua când totul a explodat. Era ziua de naștere a lui Vlad și toată familia era adunată la noi acasă. Soacra mea a venit în bucătărie și m-a găsit plângând lângă chiuvetă.

— Ce-i cu tine? Nu poți să te ții tare nici măcar azi?

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu doar gospodina casei! Nu mai pot să fiu invizibilă!

Toată lumea a amuțit. Vlad a venit repede lângă mine:

— Ilinca! Ce faci?

— Ce fac? Încerc să supraviețuiesc! Vreau să fiu văzută și auzită! Vreau ca vocea mea să conteze!

Soacra mea s-a uitat la mine ca la o străină:

— Noi doar încercam să te ajutăm…

— Nu! Încercați să mă modelați după chipul vostru! Dar eu nu sunt voi! Eu sunt Ilinca!

Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct în dormitor. Am stat acolo ore întregi, ascultând cum restul familiei vorbea în șoaptă.

Seara târziu, Vlad a venit lângă mine.

— Ilinca… N-am știut că te doare atât de tare. Poate ar trebui să vorbim cu ai mei… Să le spunem cum te simți.

L-am privit cu ochii roșii de plâns:

— Nu vreau să-i rănesc. Dar nici nu vreau să mă pierd pe mine.

A doua zi dimineață am avut o discuție cu toții. Am spus ce simt: că vreau să fiu respectată în casa mea, că vreau ca tradițiile lor să nu mă sufoce. Soacra mea a fost rănită la început, dar apoi a început să-și amintească cum s-a simțit ea când era tânără noră.

Nu s-au schimbat toate peste noapte. Dar încet-încet, au început să mă lase să gătesc cum vreau eu, să-mi organizez casa după regulile mele. Vlad a început să mă susțină mai mult. Au fost și zile grele, dar am simțit că mi-am recâștigat puțin câte puțin demnitatea.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre cratițe și priviri critice? Oare chiar trebuie să alegem între familie și noi înșine sau putem găsi o cale de mijloc?