Umbre peste dragoste: Povestea unei mame care și-a alăptat fiul până la opt ani

— Mariana, nu crezi că exagerezi? Rareș are deja opt ani! Ce o să spună lumea?
Vocea soțului meu, Doru, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din amestecat și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Rareș era în camera lui, desenând ceva cu cariocile pe care i le cumpărasem ieri.

— Nu mă interesează ce spune lumea, Doru! E copilul meu și fac ce cred că e mai bine pentru el! am răspuns, dar vocea mi-a tremurat. În adâncul sufletului, mă întrebam dacă nu cumva avea dreptate.

Totul a început când Rareș s-a născut prematur. Doctorii nu-i dădeau mari șanse, iar eu am simțit că singurul lucru pe care-l pot face pentru el era să-l țin aproape, să-l hrănesc cu laptele meu. Primele luni au fost un chin: nopți nedormite, plânsete, frica permanentă că-l pot pierde. Dar Rareș a crescut, s-a întărit, iar eu am continuat să-l alăptez. La început, toți mă felicitau pentru devotament. Apoi au început privirile ciudate.

Când Rareș a împlinit trei ani, mama mea a venit într-o zi la noi și m-a tras deoparte:

— Mariana, nu-i normal. Copilul trebuie să se desprindă de tine. Îl faci dependent.

Am ignorat-o. Pentru mine, alăptarea era legătura noastră secretă, dovada că l-am salvat. Dar pe măsură ce anii treceau, presiunea din jur creștea. La grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamnă Popescu, Rareș refuză să stea fără dumneavoastră la somn. Plânge și spune că vrea acasă la mama. Ați putea încerca să-l obișnuiți să fie mai independent?

Am plecat acasă cu sufletul greu. Seara, când l-am luat în brațe și l-am alăptat, am simțit pentru prima dată o urmă de vinovăție. Dar Rareș se liniștea doar așa. Doru devenise tot mai distant. Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, a izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă nu mai exist pentru tine! Totul e despre el! Când ai să te oprești?

— Nu înțelegi… Nu pot! Dacă nu-l ajut eu, cine?

— Îl ajuți sau îl ții captiv? Mariana, nu vezi că nu mai e normal?

Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram mama perfectă și una în care eram o femeie care-și distruge familia.

Când Rareș a început școala, problemele s-au agravat. Colegii râdeau de el că e „bebeluşul mamei”. Într-o zi a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami, de ce râd copiii de mine? De ce spun că sunt ciudat?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns la piept și am simțit cum zidul dintre noi începe să crape. În acea seară am încercat să-l culc fără alăptat. A plâns ore întregi. Doru a plecat la un prieten și nu s-a mai întors până dimineața.

Au urmat luni de tensiuni, certuri și tăceri apăsătoare. Mama mă suna zilnic să-mi spună că trebuie să mă opresc. Sora mea m-a acuzat că îi stric copilului viitorul. Eu mă simțeam tot mai singură și mai confuză.

Într-o zi, Rareș a venit acasă cu o scrisoare de la psihologul școlii. Am citit-o cu mâinile tremurânde: „Rareș are dificultăți de adaptare și manifestă anxietate de separare severă.” Am izbucnit în plâns.

Am decis atunci să cer ajutor. Am mers la psiholog împreună cu Rareș. Primele ședințe au fost un coșmar: el plângea, eu mă simțeam judecată. Dar încet-încet am început să înțeleg unde greșisem. Nu era doar despre dragostea mea pentru el, ci despre frica mea de a-l pierde.

Doru s-a mutat temporar la părinții lui. Mi-a spus că are nevoie de spațiu.

— Mariana, nu te urăsc. Dar nu pot trăi într-o casă unde nu mai sunt soțul tău, ci doar un străin.

Am rămas singură cu Rareș și cu regretele mele. Încet-încet am reușit să-l dezvăț de alăptat. A fost greu — pentru amândoi. Au fost nopți în care plângeam amândoi în camere separate.

După un an, Doru s-a întors acasă. Relația noastră era fragilă, dar am încercat să reconstruim ceva din ruinele rămase.

Astăzi, Rareș are zece ani și merge la terapie o dată pe săptămână. E un copil sensibil și încă are momente când se agață de mine mai mult decât ar trebui. Eu încă mă lupt cu vina și cu întrebarea dacă dragostea poate face rău.

Uneori mă uit la el cum doarme și mă întreb: Oare cât din ceea ce suntem azi se datorează alegerilor mele? Poate o mamă iubi prea mult? Voi ce credeți?