Umbre pe Strada Vișinilor

— Nu, Lili! Lasă jos! am strigat, alergând spre poartă cu inima bubuindu-mi în piept. Cățelușa mea, Lili, mesteca deja dintr-un biscuit ciudat, gălbui, pe care nu-l mai văzusem niciodată. Am smuls bucata din gura ei, dar era prea târziu: saliva îi curgea abundent, iar ochii i se făcuseră sticloși.

— Mamă, vino repede! Lili nu se simte bine! am urlat, cu vocea spartă de panică. Mama a ieșit val-vârtej din bucătărie, cu șorțul plin de făină și ochii mari de spaimă.

— Ce s-a întâmplat?

— Cred că a mâncat ceva otrăvit! Uite, uite ce scrie pe hârtia asta! am spus, arătându-i biletul mototolit găsit lângă biscuit: „Ține-ți câinele în curte dacă ții la el.”

Am fugit cu Lili în brațe la mașină. Pe drum spre cabinetul veterinar din oraș, simțeam cum fiecare secundă atârnă greu peste sufletul meu. Îmi tremurau mâinile pe volan și mă rugam în gând: „Doamne, nu-mi lua singura ființă care mă iubește necondiționat!”

Veterinarul, domnul Popescu, ne-a primit imediat. A început să-i facă injecții și să-i pună perfuzii. Eu stăteam pe un scaun de plastic, cu ochii în lacrimi și cu biletul amenințător strâns în pumn.

— Cine ar putea face așa ceva? a întrebat mama, încercând să mă liniștească.

— Nu știu… Poate vecinii? Poate cineva care s-a supărat că latră Lili noaptea… Dar nimeni nu mi-a spus nimic niciodată!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând fiecare zgomot de afară. Tata s-a întors târziu de la serviciu și, când i-am povestit totul, a izbucnit:

— V-am spus să nu mai lăsați câinele liber pe stradă! Acum uite ce s-a întâmplat! Mereu trebuie să pățim ceva ca să mă ascultați?

M-am simțit mică și vinovată. Dar nu era vina mea… Lili era sufletul meu, singura care mă făcea să zâmbesc după ce prietena mea cea mai bună, Irina, se mutase la București. În satul nostru mic de lângă Ploiești, toți păreau să știe totul despre toți — dar nimeni nu vorbea deschis despre nimic.

A doua zi dimineață am ieșit să văd locul unde găsisem biscuitul. Am observat urme de pași în noroiul proaspăt de lângă gard. Am făcut poze cu telefonul și le-am arătat părinților.

— O să mergem la poliție! a spus mama hotărâtă.

Tata a dat din mână:

— Și ce să le spunem? Că cineva ne-a otrăvit câinele? O să râdă de noi…

Dar mama nu s-a lăsat. Am mers împreună la postul de poliție din comună. Domnul agent Dobre ne-a ascultat politicos, dar am văzut în ochii lui că nu ne ia prea în serios.

— O să patrulăm mai des pe stradă… Dar poate ar fi bine să țineți câinele doar în curte, doamnă Adeline.

Am plecat de acolo cu un gust amar. Nimeni nu părea să ne ajute cu adevărat. În zilele următoare am început să privesc altfel oamenii din jur: vecina Ileana, care mereu se plângea că Lili îi sperie găinile; domnul Vasile, care aruncase odată cu pietre după ea; chiar și copiii de la colțul străzii, care râdeau când Lili lătra la bicicliști.

Într-o seară am auzit voci aprinse la gard:

— Dacă nu-ți ții javra acasă, data viitoare nu mai scapă! a strigat cineva din întuneric.

Am ieșit tremurând și am văzut-o pe Ileana retrăgându-se grăbit spre poarta ei. Am vrut să o confrunt, dar mama m-a tras înapoi:

— Nu te pune cu ea! E capabilă de orice…

Tata devenise tot mai nervos. Certurile dintre el și mama se întețeau:

— Nu mai suport stresul ăsta! De când cu câinele ăsta numai probleme avem!

— Dar Lili e parte din familie! Cum poți să vorbești așa?

Eu stăteam între ei ca un copil speriat, deși aveam deja 23 de ani. M-am simțit singură și neputincioasă. Prietenii mei mă evitau — nimeni nu voia să se implice într-un scandal cu vecinii.

Lili a început să-și revină încet-încet. O vegheam zi și noapte, îi dădeam apă cu lingurița și îi șopteam la ureche că totul va fi bine. Dar frica nu dispăruse: dacă cineva voia să ne facă rău? Dacă data viitoare nu scapă?

Am început să scriu tot ce se întâmpla într-un jurnal: fiecare amenințare, fiecare privire urâtă aruncată peste gard. Am postat povestea pe un grup local de Facebook. Unii m-au susținut, alții au râs sau au spus că exagerez.

Într-o zi am găsit un alt bilet la poartă: „Ți-am spus că nu glumesc.” Atunci am simțit că mă sufoc. Am plâns ore întregi și am vrut să renunț la tot — să plec din sat, să las totul în urmă.

Dar privind-o pe Lili cum doarme liniștită lângă mine, mi-am dat seama că nu pot ceda fricii. Am început să vorbesc cu alți vecini — am aflat că și lor li s-au întâmplat lucruri ciudate: găini dispărute, pisici otrăvite. Împreună am mers din nou la poliție și am cerut ajutor.

Nu știu dacă vinovatul va fi prins vreodată. Dar știu că nu mai sunt singură. Am învățat că uneori răutatea oamenilor poate fi mai otrăvitoare decât orice substanță — dar și că solidaritatea poate vindeca răni adânci.

Mă întreb adesea: cât de mult trebuie să suferim până când cineva ia în serios suferința noastră? Cât valorează viața unui suflet nevinovat într-o lume atât de grăbită să judece și atât de lentă să ajute?