Umbre pe malul lacului: Povestea mea din cabana din munți

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc cu toate astea! am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în timp ce valiza mea se izbea de podeaua veche a apartamentului din București. Mama, cu ochii ei obosiți și mâinile tremurânde, încerca să mă oprească din nebunia mea. — Irina, te rog, nu pleca așa! Nu vezi că tot ce fac e pentru tine?

Dar eu nu mai vedeam nimic. Simțeam doar cum aerul din oraș mă sufocă, cum fiecare zi e o luptă între a fi cine vor alții și cine sunt eu cu adevărat. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi, lăsând în urmă reproșuri nespuse și promisiuni uitate.

Drumul spre cabana moștenită de la bunicul meu, undeva lângă Lacul Roșu, a fost ca o trezire brutală. Peisajul se schimba sub ochii mei: blocurile cenușii dispăreau, făcând loc pădurilor dese și munților care păreau să atingă cerul. Când am ajuns, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Cabana era mică, din lemn vechi, cu un pridvor unde atârna un leagăn și ghivece pline de mușcate roșii. Lacul sclipea în lumina după-amiezii, iar liniștea era atât de adâncă încât îmi auzeam inima bătând.

În primele zile, m-am lăsat purtată de rutina simplă: tăiam lemne, găteam la sobă, citeam scrisorile vechi ale bunicului. Dar liniștea nu era decât o fațadă. În fiecare noapte, visam certurile cu mama, tăcerile apăsătoare dintre mine și sora mea, Ana. Mă trezeam plângând, cu dorința arzătoare să sun acasă, dar orgoliul mă oprea.

Într-o dimineață friguroasă de octombrie, am găsit pe prag o scrisoare. Era de la Ana. „Irina, nu știu dacă vei citi asta sau dacă vei vrea să-mi răspunzi vreodată. Dar trebuie să știi că mama nu e bine. De când ai plecat, parcă s-a stins. Poate că ai dreptate să fugi, dar noi rămânem aici cu toate greutățile. Te rog, nu ne uita.”

Am strâns scrisoarea la piept și am ieșit pe leagănul de pe verandă. Vântul aducea miros de brad și răcoare de munte. M-am gândit la copilăria noastră: la verile când veneam aici cu tata și bunicul, la râsetele noastre pe malul lacului. Unde dispăruseră toate astea? Cum ajunsesem să fim străine?

Într-o seară, pe când soarele apunea peste crestele albe, am auzit pași pe aleea pietruită. Era Vlad, vecinul nostru din copilărie. — Nu credeam că te mai întorci vreodată aici, Irina! a spus el zâmbind timid.

— Nici eu nu credeam… Dar uite-mă aici.

Am stat împreună pe verandă ore întregi, povestind despre viețile noastre. Vlad îmi spunea despre cum a rămas să aibă grijă de părinții lui bolnavi și cum visele lui de a pleca la oraș s-au spulberat odată cu boala tatălui său. — Știi ce-i ciudat? a zis el privind spre lac. Toți fugim de ceva… dar uneori liniștea asta nu face decât să ne arate ce ne lipsește cu adevărat.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să mă plimb pe potecile din jurul lacului, să urc pe stânci și să privesc lumea de sus. Într-o zi am găsit un jurnal vechi al bunicului meu ascuns sub podeaua cabanei. Scria despre singurătatea lui după moartea bunicii, despre dorul de familie și despre cât de greu e să ierți.

— Irina! strigase mama într-o zi când eram mică și mă ascundeam în pădure după o ceartă. — Nu poți fugi mereu! Viața te va găsi oriunde te-ai duce!

Acum îi înțelegeam vorbele mai bine ca niciodată.

Într-o dimineață geroasă am decis să mă întorc acasă pentru câteva zile. Când am intrat în apartament, mama era mai slabă și mai palidă decât o știam vreodată. Ana m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— De ce ai plecat? m-a întrebat ea printre suspine.

— Pentru că nu mai puteam… Dar nici aici nu pot trăi fără voi.

Am stat împreună toată noaptea, vorbind despre tot ce ne-a durut ani la rând: despre tata care ne-a părăsit când eram mici, despre sacrificiile mamei și despre cât de greu e să fii sincer într-o familie unde fiecare poartă propriile răni ascunse.

Când m-am întors la cabană, ceva se schimbase în mine. Nu mai fugeam de trecut; îl purtam cu mine ca pe o rană care începea să se vindece. Am început să primesc vizite: Ana venea uneori cu copiii ei, mama îmi trimitea borcane cu dulceață și scrisori scurte în care își cerea iertare pentru tot ce nu a știut să spună la timp.

Într-o seară liniștită de primăvară, stând pe leagănul vechi și privind stelele reflectate în lac, mi-am dat seama că liniștea nu e absența durerii sau a conflictelor. E puterea de a le privi în față și de a merge mai departe.

Oare câți dintre noi fugim sperând că vom găsi pacea în alt loc? Și câți avem curajul să ne întoarcem acolo unde doare cel mai tare ca să ne regăsim cu adevărat?