Umbra unei zile de naștere: Povestea unei femei invizibile

— Ioana, ai pus vinul la rece? Unde sunt paharele de cristal? — vocea soacrei mele, Mariana, răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă uit la ceas: e abia 10 dimineața și deja simt cum stomacul mi se strânge. E ziua lui Radu, soțul meu, și, ca în fiecare an, casa noastră devine câmp de bătălie pentru orgolii, așteptări și tradiții.

Mă uit la masa încă goală, la farfuriile pe care le-am spălat aseară târziu, la lista de cumpărături pe care am bifat-o cu o seară înainte, în timp ce Radu dormea liniștit. Nu e prima dată când mă simt invizibilă, dar azi, pentru prima oară, simt că nu mai pot.

— Ioana, ai grijă să nu uiți să faci salata de boeuf, că altfel nu-i ca la noi acasă! — insistă Mariana, fără să mă privească.

— Mamă, las-o pe Ioana, știe ea ce are de făcut, răspunde Radu, dar vocea lui e moale, fără vlagă, ca și cum ar vrea să nu deranjeze pe nimeni.

Îmi vine să țip. Să arunc cu farfuriile pe jos. Să le spun tuturor să plece. Dar mă abțin. Îmi mușc buzele și mă apuc să tai morcovii, cu mișcări mecanice.

În mintea mea, rulează același film: an de an, aceeași poveste. Eu gătesc, eu curăț, eu zâmbesc, eu dispar. Radu primește cadouri, glumește cu frații lui, Mariana povestește despre cât de greu i-a fost să-l crească, iar eu… eu sunt decorul.

Anul acesta, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am împlinit 38 de ani și simt că viața mea se scurge printre degete. Poate pentru că fetița noastră, Daria, m-a întrebat aseară: „Mami, de ce nu râzi niciodată la petreceri?”

Așa că, în dimineața asta, am decis să schimb regulile. Am lăsat salata de boeuf neterminată, am pus șorțul pe cuier și am ieșit pe balcon. Am tras aer în piept și mi-am sunat sora, pe Alina.

— Ioana, ce s-a întâmplat? — vocea ei e caldă, dar simt și îngrijorarea.

— Nu mai pot, Alina. Nu mai vreau să fiu invizibilă. Azi nu gătesc, nu servesc, nu mă prefac. Azi vreau să fiu și eu invitată la propria mea masă.

— Fă-o! — îmi spune ea, fără ezitare. — Dacă nu o faci acum, nu o vei face niciodată.

Mă întorc în bucătărie. Mariana mă privește ca pe un copil obraznic.

— Ce faci, Ioana? Nu termini salata?

— Nu, Mariana. Azi nu mai gătesc. Azi vreau să stau cu familia, nu să fiu bucătăreasa tuturor.

Radu ridică privirea din telefon, surprins. Frații lui, deja veniți, se opresc din râs.

— Ioana, ce-i cu tine? — întreabă Radu, încercând să glumească. — Ești supărată?

— Nu sunt supărată. Sunt obosită. Și vreau să fiu și eu parte din familie, nu doar cea care spală vasele.

O liniște ciudată se lasă peste sufragerie. Mariana oftează teatral.

— Pe vremea mea, femeile nu făceau atâtea mofturi…

— Pe vremea ta, femeile nu aveau voie să spună ce simt, răspund eu, cu o voce pe care nici eu nu o recunosc.

Radu se ridică și vine spre mine. Îmi pune mâna pe umăr, dar gestul lui e stângaci.

— Ioana, nu vreau să te simți așa. Dar știi cum e la noi… E tradiție.

— Tradiția asta mă face să mă simt invizibilă, Radu. Nu mai pot. Vreau să fiu și eu sărbătorită, măcar o dată.

Daria, care până atunci se juca cu păpușile, vine la mine și mă ia de mână.

— Mami, hai să stăm împreună. Nu mai găti, te rog.

Ochii mi se umplu de lacrimi. Pentru prima dată, simt că cineva mă vede cu adevărat.

Mariana se ridică brusc.

— Dacă nu vrei să gătești, nu găti! Dar să nu te plângi că lumea vorbește!

— Să vorbească, Mariana. Poate așa o să înțeleagă și alte femei că nu trebuie să se piardă pe ele însele pentru a mulțumi pe toată lumea.

Radu mă privește lung. Nu spune nimic. Îl văd cum se luptă cu sine: între confortul tradiției și nevoia mea de a fi văzută.

Ziua trece altfel. Mâncarea e mai puțină, dar râsetele Dariei umplu casa. Eu stau la masă, povestesc cu Alina, care a venit pe neașteptate, și pentru prima dată simt că respir. Mariana stă bosumflată într-un colț, dar nu mai contează. Radu încearcă să ajute, stângaci, dar apreciez efortul lui.

Seara, după ce toți pleacă, Radu vine la mine.

— Ioana, îmi pare rău că nu am văzut până acum cât de greu îți e. Poate ar trebui să schimbăm ceva…

Îl privesc și zâmbesc trist.

— Nu e vorba doar de azi, Radu. E vorba de toți anii în care am uitat cine sunt, încercând să fiu femeia perfectă pentru toți ceilalți.

El mă ia în brațe. Pentru prima dată după mult timp, simt că nu mai sunt singură.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste, zi de zi? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?