Umbra unei zile de naștere: Povestea Anei, soția invizibilă

— Ana, iar nu ai pus smântână în ciorbă? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mă uit la ceas: 17:23. În mai puțin de o oră, casa va fi plină de rudele lui Sorin, soțul meu. E ziua lui, dar eu simt că mă pregătesc pentru o execuție publică.

Îmi strâng halatul pe mine și încerc să ignor privirea tăioasă a soacrei. „Nu mai suport”, îmi spun în gând, în timp ce amestec mecanic în oala cu ciorbă. De opt ani, în fiecare iunie, casa noastră devine scena unui spectacol grotesc: eu gătesc, servesc, zâmbesc forțat, iar la final primesc doar critici pentru orice detaliu scăpat.

— Ana, vezi că tata nu mănâncă dacă nu e mujdei proaspăt! îmi strigă Sorin din sufragerie, fără să ridice ochii din telefon.

Îmi vine să arunc polonicul pe jos. Mă uit la fetița mea, Ilinca, care desenează tăcută la masă. Ochii ei mari mă privesc cu o tristețe pe care n-ar trebui să o cunoască la șase ani. Îmi șterg mâinile de șorț și mă aplec spre ea.

— Ilinca, vrei să mergem la cofetărie după ce pleacă toți?

Ea dă din cap încet. Știu că și pentru ea zilele astea sunt un chin. Nu e niciodată despre noi.

În timp ce pun masa, aud râsete și voci pe hol. Intră familia: soacra, socrul, cumnata cu soțul și cei doi copii gălăgioși. Toți se așază fără să salute. Sorin le toarnă vin și începe să povestească despre cât de greu îi e la serviciu.

— Ana, adu salata! strigă Mariana.

Mă simt ca o umbră care plutește printre ei. Nimeni nu mă întreabă dacă sunt obosită sau dacă am apucat să mănânc. Mă așez pe marginea scaunului și încerc să nu izbucnesc în plâns.

După tort și urări reci, soacra începe să critice curățenia din casă. Cumnata râde și spune că „Ana e prea visătoare pentru treburile astea”. Simt cum mi se strânge stomacul.

— Gata! izbucnesc brusc, ridicându-mă în picioare. Nu mai pot! În fiecare an e la fel! Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine! Nu mai vreau să fiu invizibilă!

Toți tac. Sorin mă privește ca și cum aș fi nebună.

— Ana, ce-ai pățit? E doar o zi pe an…

— Nu e doar o zi pe an! E viața mea! strig eu cu lacrimi în ochi. Vreau să fiu și eu sărbătorită! Vreau să contez!

Soacra oftează teatral.

— Of, dragă, femeile din ziua de azi…

Mă uit la Ilinca. Îmi ia mâna și mi-o strânge tare. Simt că trebuie să fac ceva pentru ea, dacă nu pentru mine.

— Sorin, anul viitor nu mai facem petrecerea asta aici. Vreau să mergem undeva doar noi trei. Vreau liniște!

El oftează și dă din umeri.

— Cum vrei tu…

Dar știu că nu va fi ușor. După ce pleacă toți, Sorin vine la mine în bucătărie.

— Ai făcut de râs familia…

— Familia cui? întreb eu cu voce stinsă. A ta sau a noastră?

Se lasă liniștea. În acea noapte nu dormim împreună. Ilinca adoarme lângă mine, cu capul pe pieptul meu.

A doua zi primesc un mesaj de la cumnată: „Sper că ți-a trecut criza.”

Mă uit la telefon și simt cum ceva se rupe definitiv în mine. Îmi dau seama că am trăit prea mult pentru alții și prea puțin pentru mine.

În următoarele săptămâni refuz invitațiile la mesele de duminică. Sorin e tot mai distant. Într-o seară, după ce Ilinca adoarme, îl privesc lung.

— Sorin, tu mă mai vezi? Sau sunt doar o extensie a mamei tale?

Nu răspunde. Se uită la televizor ca și cum n-aș fi acolo.

Încep să merg la terapie. Învăț să spun „nu”. Să cer ajutor. Să-mi cer dreptul la fericire.

Într-o zi de vară, când Ilinca împlinește șapte ani, îi organizez o petrecere mică doar cu prietenii ei. Râde fericită și mă îmbrățișează.

— Mami, azi e cea mai frumoasă zi!

O strâng tare la piept și simt că am făcut primul pas spre libertate.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea sub greutatea așteptărilor celorlalți? Oare cât mai putem duce până ne regăsim?