Umbra unei noi soții: Povestea unei mame care își pierde fiul

— George, ai reușit să strângi destui bani pentru telefonul acela la care visezi? l-am întrebat, încercând să-mi ascund emoția după ce tortul fusese deja tăiat și toți copiii se jucau în curte.

Nepotul meu s-a uitat la mine cu ochii lui mari, albaștri, moșteniți de la tatăl lui, și a dat din umeri.

— Bunico, nu știu… Am doar o sută de euro, de la tata. Atât era în plic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu îi dădusem lui Radu, fiul meu, cinci sute de euro să-i dea lui George. Erau economiile mele din pensie, puse deoparte special pentru el. Am încercat să nu mă arăt tulburată.

— Sigur? Doar o sută?

— Da, uite, am păstrat plicul. Scrie pe el „La mulți ani, George! Cu drag, tata și Mirela”.

Mirela. Numele acesta mi-a răsunat ca un ecou neplăcut în minte. De când Radu se recăsătorise cu ea, parcă nu-l mai recunoșteam. Era mereu grăbit, mereu obosit, mereu cu ochii la telefon. Iar George, băiatul din prima lui căsnicie cu Irina, era tot mai des lăsat pe dinafară.

Am plecat devreme de la petrecere, cu sufletul greu. Pe drum spre casă, am tot rememorat discuțiile din ultimii ani: cum Mirela îi spunea lui Radu că „trebuie să fim atenți cu banii”, cum îl convingea să nu-i mai dea Irinei pensie alimentară peste minimul legal, cum îl certa când venea George în vizită și făcea „prea multă gălăgie”.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Dimineața am sunat-o pe Irina.

— Irina, tu știai ceva de banii pe care i-am dat lui Radu pentru George?

A oftat adânc.

— Nu, mamă. Nici nu m-a întrebat dacă are nevoie George de ceva. De când e cu Mirela… nu mai e același om.

Mi-am făcut curaj și l-am sunat pe Radu. Vocea lui era rece.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Radu, te rog să-mi spui adevărul. Ce s-a întâmplat cu banii pentru George?

A ezitat o clipă.

— I-am dat ce am putut. Restul… avem și noi cheltuieli. Mirela a zis că nu e normal să-i dai unui copil atâția bani.

Mi-au dat lacrimile.

— Radu, nu era vorba de voi! Era pentru copilul tău! Cum poți să-l privezi de ceva ce i se cuvine?

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Mamă, nu înțelegi… E greu. Mirela are dreptate uneori. Trebuie să fim o familie unită.

— O familie unită? Dar George nu mai face parte din familia ta?

A închis telefonul fără să răspundă.

Zilele următoare am încercat să vorbesc cu el din nou. Nu mi-a răspuns la mesaje. Mirela mi-a trimis un SMS scurt: „Vă rog să nu mai insistați. Radu are nevoie de liniște.”

M-am simțit ca un intrus în propria mea familie. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată că am insistat prea mult, că am pus presiune pe Radu după divorțul de Irina. Dar apoi îmi aminteam cum era el înainte: un tată grijuliu, un fiu iubitor, mereu atent la nevoile celor din jur.

La următoarea întâlnire cu George, l-am găsit trist, retras.

— Bunico, tata nu mai vine la meciurile mele de fotbal… Mereu zice că are treabă sau că Mirela nu se simte bine.

L-am strâns în brațe și am simțit cât de mult îi lipsește dragostea tatălui său.

Într-o zi, am decis să merg direct la ei acasă. Mirela mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals.

— Ce surpriză! Nu ne-ai anunțat că vii…

— Am venit să vorbesc cu Radu. E acasă?

— E ocupat. Are o ședință online importantă.

Am intrat oricum. L-am găsit pe Radu în birou, cu laptopul deschis dar fără nicio ședință pe ecran.

— Radu, trebuie să vorbim acum!

M-a privit obosit.

— Mamă, te rog… Nu vreau scandal.

— Nu e scandal! E vorba despre George! Despre cum îl neglijezi! Despre cum ai lăsat-o pe Mirela să decidă ce merită copilul tău!

Mirela a intrat val-vârtej în cameră.

— Nu accept să vii aici și să ne judeci! Noi știm cel mai bine ce e bine pentru familia noastră!

— Familia voastră? Dar George nu e familia voastră? Sau doar copiii pe care îi veți avea voi doi?

Radu s-a ridicat nervos.

— Ajunge! Nu vreau să mai aud discuția asta!

Am plecat plângând. Pe drum spre casă m-am gândit la toți anii în care am încercat să țin familia unită. La sacrificiile făcute pentru ca Radu să aibă tot ce-i trebuie. La cât de ușor poate cineva din afară să distrugă legături construite în ani de zile.

De atunci nu am mai vorbit cu Radu decât rar și rece. George vine la mine când poate și mă întreabă mereu dacă tata îl mai iubește. Nu știu ce să-i răspund fără să-i frâng inima.

Uneori mă întreb: oare cât de mult poate influența un om viața altuia? Și cât de departe trebuie să mergi ca părinte ca să-ți aperi copilul — chiar și atunci când el nu vrea să fie apărat?