Umbra unei iubiri neștiute: Povestea mea cu soacra mea, Elena

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea Elenei, soacra mea, a răsunat ca un tunet într-o după-amiază ploioasă, când tocmai mă întorsesem de la serviciu. Am rămas în pragul ușii, cu umbrela picurând pe covor și cu inima bătând nebunește. Niciodată nu o auzisem ridicând tonul. Copiii s-au oprit din joacă, privindu-ne cu ochi mari.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, încercând să-mi ascund panica.

Elena stătea pe marginea canapelei, cu palmele strânse în poală. Ochii ei, de obicei blânzi, erau roșii și obosiți.

— Nu mai pot să am grijă de copii toată ziua. Mă doare spatele, mă dor picioarele… și nu mai am răbdare. Mă simt vinovată că nu pot fi bunica pe care o vrei tu pentru ei.

Am simțit cum mă năpădește rușinea. Toată lumea mă invidia pentru cât de mult mă ajuta soacra mea. Colegele de la birou îmi spuneau mereu: „Ce noroc ai cu Elena! Eu aș da orice să am așa o soacră.” Și eu credeam că totul e perfect. Dar nu era.

Soțul meu, Radu, a intrat în cameră atras de zgomot. S-a uitat la mine, apoi la mama lui.

— Mamă, de ce nu ne-ai spus nimic până acum?

Elena a oftat adânc.

— Pentru că nu vreau să vă dezamăgesc. Știu cât vă bazați pe mine. Dar nu mai pot… Am început să uit lucruri, să mă simt amețită. Azi am uitat să-i dau Mariei siropul pentru tuse. M-am speriat.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Îmi pare rău, Elena. N-am știut… Am crezut că îți face plăcere.

— Îmi face plăcere! Dar nu mai am putere. Și mi-e frică să nu greșesc ceva grav.

Am stat toți trei în liniște câteva minute. Copiii s-au apropiat și s-au cuibărit lângă bunica lor, fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă.

În acea seară, după ce i-am culcat pe cei mici, am stat cu Radu la masă, în bucătărie. Am sorbit dintr-o cană cu ceai și am privit pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Crezi că am fost egoistă? — l-am întrebat încet.

Radu a dat din cap.

— Nu cred că ai fost egoistă. Cred că am fost amândoi orbi. Ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul mamei și n-am văzut cât o costă.

A doua zi am început să caut soluții. Grădinița era scumpă și locurile puține. Bonele — și mai scumpe. Am vorbit cu șefa mea să lucrez două zile pe săptămână de acasă. Radu a cerut să-și schimbe programul ca să poată lua copiii de la școală.

Elena a început să vină doar două zile pe săptămână. În restul timpului, se ocupa de grădina ei și mergea la plimbare cu prietenele din cartier. La început părea vinovată că nu e mereu cu noi, dar încet-încet a început să zâmbească din nou.

Într-o duminică, când copiii se jucau în curte, am stat cu Elena la cafea pe terasă.

— Ana, știi… M-am simțit atât de vinovată că nu pot fi bunica perfectă. Dar acum îmi dau seama că nici nu există așa ceva.

Am zâmbit trist.

— Nici eu nu sunt mama perfectă. Dar cred că suntem destul de bune.

Elena m-a privit lung.

— Să nu faci niciodată greșeala să crezi că cineva poate duce totul singur. Nici măcar din dragoste.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp după aceea. Mi-am dat seama cât de ușor e să iei ajutorul celor dragi ca pe ceva garantat și cât de greu e pentru ei să spună „nu mai pot”.

Într-o seară, când Maria mi-a spus: „Mami, bunica e cea mai bună!”, am simțit un nod în gât. Da, e cea mai bună — dar și ea are nevoie de odihnă, de spațiu, de viața ei.

Acum încerc să fiu mai atentă la nevoile celor din jurul meu. Să nu mai cer fără să întreb dacă pot primi. Să nu mai cred că dragostea înseamnă sacrificiu fără margini.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ne dăm seama cât îi costă pe cei dragi ajutorul lor? Câți avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?